Sindromul iubirii

Capitolul 20

     Lucrurile dintre mine si Angel au inceput sa mearga din ce in ce mai bine. Facem totul impreuna. Ne trezim impreuna, gatim impreuna, facem curatenie impreuna. Il ador. Cand mergem in oras, el nu mai faca crize de gelozie si se comporta normal. El incepea sa se schimbe. Mai aveam inca o saptamana pana voi pleca, si deja mi se facea dor de el numai cand ma gandeam la asta.

     Insa azi, m-am trezit trista. 23 septembrie. Ziua in care mama face 7 ani de cand a murit. Chipul ei angelic il am si acum in fata ochilor. O vad cum sta pe patul de spital incercand sa zambeasca, si sa-mi spuna ca totul o sa fie bine. Dar deja stiam ca ea nu o sa mai fie. Ea era singura persoana care ma iubea mai mult ca orice. Si a murit. Fiinta care era mereu plina de viata, ii se putea citi durerea din ochi. A aflat mult prea tarziu ca are cancer, si nu am mai putut face nimic. Intr-o luna am pierdut-o.

     Ma ridic incet din pat si ma uit la ceas, 9:38, apoi il privesc pe Angel si il sarut pe frunte. Doarme cu perna in brate, atat de relaxat.

     Las telefonul in pat si ies din camera, ducandu-ma in dressing. Imi dau jos hainele si ma imbrac cu o pereche de blugi negrii si un hanorac tot negru. Afara ploua cu galeata, si nici nu ma sinchisesc sa ma aranjez. Doar imi bag parul in hanorac, si imi pun gluga in cap.

     Ma incalt cu bocancii negrii, apoi ies din dressing si cobor scarile.

     In masina aveam cumparate deja lumanarile, dar cred ca imi va fi foarte greu sa le aprind din cauza picaturilor de ploaie. In fiecare an a plouat pe data asta.

     Urc in masina mea si bag cheia in contact, accelerand.

     Cimitirul este la o ora distanta de aici. Nu ma grabesc. Cu cat ma apropii mai repede, cu atat simt ca ma sufoc mai tare.

     Azi, vreau doar sa fiu lasata in pace. Nu vreau sa vad pe nimeni, nu vreau sa vorbesc cu nimeni. Azi, o sa fiu doar eu cu mama mea.

     Opresc masina in fata portilor de fier negru, si cobor din masina. Iau punga din portbagaj, apoi iau o gura mare de aer, si pasesc spre intrare.

     Ploaia deja m-a udat pana la piele, insa nici nu mai tin cont de asta. Imi simt pasii grei pana ajung la piatra din marmura, insemnata cu numele ei si data. Emily Beatrice Miller. 18.09.1972 - 23.09.2012. Poza ei inca este intacta. Poza in care a facut 34 de ani. Era atat de fericita! I-am cumparat un set de bijuterii din argint, placat cu safire. Exact ca ochii ei. Si acum tin minte acel zambet extrem de uimit si fericit. A inceput sa planga de fericire. Cand a fost inmormantata, m-a rugat sa fie ingropata cu acel set.

- Stii, as fi preferat sa porti acel set la nunta mea, nu la inmormantare ta, spun mangaind marmura alba.

     Scot din sacosa lumanarea alba si groasa, apoi o bag in casetuta din piatra. Aprind doua chibrite si ii dau foc fitilului, inchizand usita din sticla.

     Ma asez in fund si ii privesc poza, simtindu-mi ochii uzi.

- Stiu ca asta este prima data cand vin aici, dupa patru ani, dar nu am mai putut sa tin totul in mine, soptesc. Mereu cand aveam ceva pe suflet, tu erai prima persoana care afla, imi musc buza si tresar cand bubuie cerul. Vezi? Cerul tine cu mine, zambesc scurt si imi scutur capul. Cred ca ai vazut de acolo de sus cat de "bine" o duc, spun ironica, stergandu-mi fata de lacrimi si de picaturile de ploaie. Stiu ca ai fost foarte suparata pe mine cand am inceput sa ma droghez. Dar... doar asa puteam sa uit de tot ce ma durea. Aveam si vedenii cu tine. Te vedeam stand in fata mea cu mainile incrucisate la piept si ma priveai incruntata. Imi spuneai sa ma opresc. Dar de ce sa o fac? imi las privirea in jos. Erau momente in care voiam atat de mult sa te vad si sa te iau in brate, scap un hohot. Sa-ti spun ca ma doare inima si ca numai tu imi poti lua durerea. Sa-ti spun ceea ce nu ti-am spus niciodata, si ceea ce regret acum. Stiu! imi strang ochii. Stiu ca nu am fost niciodata cea mai ascultatoare si ca nu te ajutam mereu, dar te-am iubit mai mult ca orice pe lumea asta! Uneori am impresia ca ai murit din vina mea. Pentru ca te suparam mereu cu cate ceva, chiar daca nu voiam. Mai tii minte seara in care ti-am spus toate visele mele cand voi fi mare? Ma priveai atat de fascinata cand iti spuneam ca voi deveni cea mai buna doctorita si ca tu o sa fii prima presoana pe care o voi face bine. Iar ziua urmatoare te-a luat salvarea aproape inconstienta, ca dupa o luna sa mori. Si stiai! Stiai ca ai cancer, dar totusi nu ne-ai spus nimic. Mi-ai spus ca ceea ce ne da Dumnezeu trebuie sa induram. Dar cum sa indur asta? Cum?! Cand am nopti in care te visez pe patul de spital, spunandu-mi ca totul va fi bine si ca o sa vii acasa. Cu toate ca stiai extrem de bine ca te poti vindeca. Inca nu te-am iertat pentru asta. Ai plecat fix cand aveam cea mai mare nevoie de tine. Aveam nevoie de sfaturile tale. Aveam nevoie ca tu, sa-l tii sanatos psihic pe tata! Sa nu faca ceea ce a facut. Sa nu aleaga banii in locul familiei. Dar nu te judec. Cred ca si tu te saturasesi de el.