House of Grey

1.Poveste pe scurt

21 ianuarie.

Ziua care mi-a schimbat complet viaţa. Ziua în care Pământul sigur s-a oprit, la fel ca inima mea.

Cei care mi-au dat viaţă au decedat în urma unui accident stupid.
Părinţii mei se îndreptau spre casă, mai exact Cape Coral, Florida, venind de la bunicii mei din Louisiana. Un autoturism a vrut să facă o depăşire rapidă dar a pierdut controlul volanului şi a intrat cu viteză în maşina părinţilor mei.

Îmi amintesc perfect când am deschis uşa casei şi un poliţist aştepta să-mi dea vestea tragică. Am simțit în acel moment că ceva s-a rupt înăuntrul meu.
Brusc, eram singură pe lume, nu aveam pe nimeni. Oh, să nu fiu rea, îl aveam pe Dylan, prietenul meu cel mai bun, dintotdeauna. El a fost acolo pentru mine de când mă ştiu. Nu prea aveam alţi prieteni, nici macar la facultate, el era singurul meu sprijin.

Dylan, pe de altă parte, făcea parte din categoria baieţilor "populari". Avea mulţi prieteni, cunostinţe şi fete care roiau în jurul lui ca nişte muşte. Părinţii lui erau oameni de afaceri, deţineau multiple firme de avocatură, nu prea stăteau pe acasă; îi lăsau bani lui Dylan într-un cont şi sperau că fiul lor duce o viaţă bună. În schimb, eu fusesem destul de norocoasă să am doi parinţi minunaţi, Sandra si Evan Green. Mama fusese profesoară la East Cape College iar tatăl meu avea o mică patiserie, situată aproape de plajă. Toata viaţa mea a avut legatură cu ei, au fost prezenţi în fiecare secundă. Tot ce pot spune este că au fost parinţii ideali.
Familia mea a fost extraordinară.
A fost... .

Dupa aflarea veştii, nu am ieşit din casă câteva zile...multe zile, le-am pierdut numărul. Am plâns non stop, uneori chiar şi Dylan se sătura şi nu mai vorbea cu mine. Dar îl înțelegeam, eram prietena lui cea mai bună şi îl durea să mă vadă aşa. Lipsită de viață, palidă, cu cearcăne oribile, buzele crăpate şi fără lacrimi. Eram secătuită din toate punctele de vedere.

Da, nu mai aveam lacrimi, le epuizasem. În același timp, îmi incolţeau în gând diferite idei, chiar să îmi iau viața...dar nu eram aşa proastă, iar într-un final raţiunea și-a făcut loc în mintea mea şi am realizat că trebuie să merg înainte...fără ei...să îmi continui viaţa şi să fiu puternică.

**

Au trecut exact 5 luni de la moartea lor. Vă amintiţi ce spuneam mai sus? "Să îmi continui viaţa şi să fiu puternică"? Mda...nu prea îmi reuşea.

Uitasem complet de facultate, nu mai era printre prioritățile mele. De fapt, nici nu prea mai ieşeam în lume. Tot ce făceam era să pierd vremea acasă, cel mai lung drum era până la magazin sau pe plajă. Mă liniștea. Valurile sălbatice, vântul cald şi mirosul sărat erau parte din mine. Puteam sta ore întregi pe plajă fără sa fac ceva... .

Nu mai arătam ca o tânară de 20 de ani, ci mai degrabă ca un copil. Nu slăbisem foarte tare, dar se observa o oarecare diferenţă; părul matasos ce era tuns într-un bob chic, era acum un păr fără aspect, rebel. Nici nu mai ştiu ultima dată când folosisem machiaj. Nu doar aspectul era diferit, ci eu în general. Nu mai eram fata inocentă, naivă şi mult prea bună la suflet. Acum eram mai sigură pe mine, incăpăţânată. Am ajuns singură la stupida concluzie că oricât bine ai face în viaţă, la final, nu contează.

***

Vântul îmi sufla suviţele de par pe faţă având în vedere căldura destul de mare din Florida, era un sentiment plăcut. Stăteam pe nisip şi priveam în gol când am simţit o atingere uşoară pe umăr. M-am întors rapid.
Dylan mă privea intens, avea din nou acea privire tristă cu care eram deja obișnuită.

- Malia...
Fără să spun nimic, am sărit în braţele lui. Îmi oferea siguranţă...tot timpul. Era ciudat cum un om avea atâta putere asupra mea. Nu știu dacă aș fi supraviețuit fără el sincer.

- Ce faci aici? Credeam că ești cu baieţii.

Se uită la mine, stâmband din nas.

- Am simţit că nu eşti în regulă.

- Dylan, nu sunt în regulă de aproape 6 luni. Nu trebuie să laşi mereu totul baltă şi să vi la mine.

- Nu îmi place să te văd aşa.
A spus, aşezandu-se lângă mine pe nisipul fin.
Nici mie nu îmi plăcea cum eram, dar nu puteam fi altcumva. Aşa că am tăcut şi mi-am rezemat capul pe pieptul său.

- Malia...spuse ezitând puţin...au trecut 5 luni. Nu mai pot să te văd aşa. Mă doare. La naiba, mă doare. Înţelegi? Am dat tacută din cap, aprobându-l. Nu mai fă asta, zise în timp ce degetele sale mi-au ridicat bărbia. Vorbeşte cu mine, Malia!
Părea și nervos în același timp.

- Dylan-
A fost tot ce am putut spune, pe un glas şoptit.

- Nu! Te iubesc, dar toate astea vor înceta. Nu mai poţi continua aşa.
Au urmat câteva momente de linişte, apoi a oftat zgomotos şi s-a ridicat, luandu-mă de mână.

- Malia! M-am uitat la el. Toate vor înceta azi. A repetat. Am o propunere pentru tine.

Propunere?