House of Grey

45. Timp

Am tras aer în piept și am dat rapid drumul la gură, fără pauză.

- Rose trăiește. A ales-o pe ea.
Asta e prima și ultima dată când spun lucrurile astea.

Maxilarul lui Dylan era până în pământ, da, așa m-am simțit și eu.

- P-poftim?

- Ce ai auzit!! Nu mă face să repet.

- Cum să trăiască?

- Contează? A fost în comă sau dracu știe, nu am fost tocmai atentă la conversație...

- Și ce vrei să spui prin faptul că a-

- Nu vreau să detaliez.
I-am tăiat-o rapid. Nu vreau să mai aud de el, îl urăsc.

A venit lângă pat și m-a cuprins în brațe, șoptindu-mi îmi pare rău, iartă-mă.

- De ce?

- Pentru că eu sunt cel vinovat. Eu te-am dus acolo, eu l-am băgat în viața lui! La naiba, sunt un dobitoc.

- Dylan, te-am iertat de mult...
I-am răspuns, gândindu-mă la faptul că, oricât a greșit, a fost mereu primul care mi-a sărit în ajutor. Asta însemna să îți pese de cineva...cu adevărat.

- Ar trebui să te odihnești, eu merg să o iau pe Britt.

- Oh, n-o s-o deranjeze prezența mea?

- Nicidecum. Va înțelege.

M-a sărutat pe frunte, plecând în liniște. Mă gândeam să fac o baie, apoi să dorm, iar mâine, să merg acasă. Începeam să urăsc locul ăla îmbibat în lacrimi și suferință.

Am intrat în apa fierbinde și am închis ochii, sperând să am un moment de liniște...

După aproximativ o oră mi-am încheiat momentul de liniște... Dylan încă nu venise, eram singură în casă. Mi-am luat înapoi lenjeria intimă și am cotrobăit prin dulapul prietenului meu, după un tricou. Am luat unul la nimereala, destul de lung pentru a-mi acoperi fundul, apoi m-am pus în pat ; n-a fost nevoie de mult timp pentru a cădea pradă unui somn profund.

*

Eram încă adormită, dar am auzit niște zgomote pe hol, urmate de vocea lui Dylan.

- Da, doarme. Nu, nu e ok, la naiba. Bine, te aștept.

Nu știu cu cine vorbise, dar nu i-am dat importanță, întorcându-mă la somn.

În ultimele 20 de minute nu mai aveam somn, mă tot foiam ca un pește pe uscat. Stăteam întinsă pe partea dreaptă, cu ochii închiși. Un scârțâit ușor s-a auzit de la ușă, semn că cineva intra în cameră; dar m-am prefăcut în continuare că dorm,stând cu spatele la ușă.

Patul s-a lăsat sub greutatea persoanei, și am tresărit când mâna lui a ajuns pe piciorul meu dezgolit, acoperindu-mă apoi cu pătura.

- Bună, frumoaso...
Oh, Doamne, era Jared... Tocmai mi-a spus frumoaso? Îmi venea să țopăi de fericire, ca un iepuraș.

- Fă-te bine...te rog...nu suport să te văd așa.
Inima mea o lua razna la fiecare cuvânt al său.
Îi auzeam respirația greoaie, în rest era liniște...poate momentul ăsta să dureze o veșnicie? Pot să îl am mereu lângă mine? Pot?...

A mai zăbovit câteva momente, s-a ridicat, aplecându-se pentru a mă săruta pe cap, apoi mi-a șoptit la ureche: Am nevoie de tine.
Asta a fost propoziția care m-a făcut să tremur de fericire, el, avea nevoie de mine?

Pe lângă faptul că a venit să mă vadă în mijlocul nopții, mi-a mai zis și acele lucruri atât de frumoase. Normal că nu am mai putut să închid un ochi după aceea.

M-am trezit pe la 10, dormisem în camera lui Dylan, deci probabil el era în altă cameră,cu Britt.
Ce-i drept, momentul de aseară m-a bulversat puțin...dar simțeam că era mai corect și mai adevărat decât tot ceea ce mi se întâmplase până acum.

Am coborât, îmbrăcată în rochița de ieri, și am mers în bucătărie, unde am găsit-o pe Britt.

- Bună dimineața, scumpa.
A zis și m-a îmbrățișat scurt.

- Neața...

- Uite, am făcut clătite.
Mi-a întins farfuria și am luat o bucată.

- Dylan doarme?

- Da...ca un bebeluș.
Am chicotit amândouă, dar ceva nu era în regulă...prima dată am simțit o împunsătură în abdomen, apoi greață. Speriată, m-am repezit la baie, vomitând... Britt era în spatele meu, în genunchi, încerca să mă liniștească...

- Ești bine?
Mi-am dat cu apă rece pe față ca să-mi revin...ce se întâmplă cu mine?

- ...da, mulțumesc...

- Mali...nu vreau să te speri sau ceva...dar...poate ești...

- Nu! Nu se poate.
Nu eram însărcinată, nicidecum. Așa ceva era imposibil. Eu și ... Lucas ne-am protejat...doar dacă...nununu, nu sunt însărcinată!

- Of...
Am luat-o pe Britt în brațe, repetându-mi că nu e posibil...

- Britt...poți să nu îi spui lui Dylan?

- Sigur.
Mă asigură ea, sărutându-mă pe cap.

Viața mea e un dezastru...