House of Grey

5.Descoperiri

Aşteptam cu nerăbdare povestea Annei.

- Păi...am fost orfană. Deja era trist. Orfelinatul în care stăteam era oribil, eram bătută aproape zilnic. Femeile de acolo ne urau complet...pe toţi. Uneori ne legau de pat după ce ne băteau, şi nu primeam mâncare în seara respectivă. Am o grămadă de cicatrici de pe vremea aceea.

O lacrimă i se rostogolise pe obrazul roşiatic, iar mie îmi parea deja rău că o întrebasem despre viaţa ei.

- Când am împlinit 18 ani, eram pregătită să scap din infernul ăla, dar în dimineaţa plecării mele a apărut un tânăr care cică era vărul meu. Şi m-a luat în custodie; eram fericită; credeam ca viaţa mea avea să devină mai bună, dar a fost total pe invers. Brian, aşa îl chema, mă batea şi el, apoi m-a obligat să lucrez într-un club de noapte, el încasând bani frumoşi de pe urma mea. Asta până când, într-o seară, am fost salvată...de Lucas.

- Anna, îmi pare rău, nu voiam să te întristez.

- E ok...viaţa mea s-a schimbat complet. Dar haide, să mergem jos. Mi-e foame...

Ne-am ridicat amândouă însă când am deschis uşa am dat de un Lucas destul de calm, cu cămaşa albă descheiată la primii trei nasturi şi cu mânecile sufulcate până la coate.

- Anna, du-te jos.
I-a spus fetei, care a executat imediat cerinţa domnului.

- Ai de gând să stai toată ziua în cameră?
Ce întrebare stupidă punea şi el. M-am tras în spate imediat ce am văzut că se apropia de mine. Nu voiam să ma atingă.

Sau...voiam?

- Tocmai am vrut să ies, dar îmi stai în cale, Lucas.

- Îţi permiţi cam multe, Malia. Nu-mi aduc aminte să îţi fi dat voie să îmi spui Lucas.

- Doar aşa te cheamă, idi...mi-am pus imediat mâinile la gură când am realizat ce era să spun.

- Poftim? Ce voiai să spui?
Îmi zâmbea malefic.

- De ce nu mă laşi să plec odată?

- Eu nu te las? Te-am lăsat azi...şi te-ai întors singură.
Aici avea dreptate. El nu mă obliga să stau aici, eu voiam să stau. Dar...de ce?

Pentru că eşti atrasă de el, idioato.

Conştiinţă idioată, nu mă face pe mine idioată.

Asta eşti! De ce nu recunoşti? Îţi place de Lucas.

Nici nu îl cunosc.

E de ajuns să îl vezi şi o iei deja razna. Să nu îti iasă cumva inima din piept.

Taci odata!

- Aahhh, mă enervezi la culme. Ce caut aici? De ce nu îmi spui? Ce vrei să faci cu mine? Dă-mi un motiv...sau trimite-mă acasă... ultima parte am spus-o în şoaptă.

- Avem destul timp pentru detalii.
S-a întors şi a plecat. Dar nu aveam de gând să îl las.

- Însemn măcar ceva pentru tine?

Normal că nu însemni. Cat de tembelă poţi fi? Te cunoaşte de o zi, nu e ca şi cum s-ar căsători cu tine.

Furioasă, am fugit după el în birou. Anna era încă în bucătarie dar nici nu mă uitasem la ea. Am trântit uşa si l-am căutat pe Lucas cu privirea. Stătea cu spatele la mine, cu braţele rezemate pe birou si cu capul în jos.

- De ce? Zi-mi de ce?
Urlam ca nebuna la el, iar când s-a întors puteam să jur că vena de la gât avea să îi explodeze în orice moment. De ce m-ai adus aici, Grey?

- Nu mai ţipa ca nebuna.

- Ţip cât vreau eu. Asculţi măcar ce vorbesc cu tine?

- Ţi-am mai zis odată că da. Şi nu mai urla ca descreierata.

- Pai cum vrei să fiu? Calmă? Când nu ştiu ce caut aici, cum o să mă facă locul ăsta să mă simt mai bine? De ce m-ai adus-

- Pentru că eşti a mea şi vreau să te repar.
A urlat el dintr-o dată, făcându-mă să tresar. Eram furioasă şi speriată în acelaşi timp. Cum adică eram a lui? Omul ăsta era nebun?

- Poate nu vreau sa fiu reparată!

- Malia...a şoptit el apropiindu-se se mine.
Feţele noastre erau atât de aproape, ne despărţeau doar câţiva centimetri. Sincer, în acel moment simţeam o dorinţă arzătoare de a-l săruta.

Enervată de gândurile mele am fugit de acolo, lăsând lacrimile să curgă necontenit pe chipul meu.

Şi iată-mă din nou, închisă în camera mea...nici măcar nu era a mea.
Îmi dovedeam că eram idioată, gândindu-mă la Grey. Nimeni nu poate nega faptul că arată foarte bine. Deşi am strigat ca nebuna la el, când mi-a zis că sunt a lui parcă am simţit o bucăţică din inima mea lipindu-se la loc, vindecându-se. Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva, dar oricum, ce ştiam eu? Eram paralela relaţiilor. Avusesem una, şi aia un eşec total. Ăsta fusese planul lui Dylan? Să mă trimită aici şi să mă îndragostesc de Lucas.

Wowowowow cum adică să te îndrăgosteşti? Vrei să spui că simţi ceva pentru el? Ohhhh, asta e tare..

Taci! Nu simt nimic pentru el.

Da, sigur.

Normal că nu voiam să mă îndrăgostesc de el. Era un om necunoscut. Dar totuşi, cum adică eram a lui? Nu eram vreun obiect ca să mă poată poseda.

Nu puteam să dorm, mă foiam ca un copil mic...mi-era şi cald. Oare Lucas dormea? Îmi venea să mă furişez la el în cameră şi să îl ţin în braţe. Să îi simt parfumul şi ...ooo ...Malia!!

Acum ai fantezii cu el? Devine din ce în ce mai interesant. Abia aştept să recunoşti că îl placi. Adică, cine nu ar face-o? Arată ca un zeu.

Taci taci taci, nici măcar nu e normal ca eu să vorbesc cu mine însămi.

Este, când vine vorba de ce simţi.

Culcă-te odată!

Ohhh, tu ai face-o...cu Lucas, haha.

Termină.