House of Grey

44. Adio, dar te iubesc

- Nu sunt moartă. Nu am fost niciodată.
Zice Rose, iar Lucas râde.

Eu stăteam pitită în spate, fiind complet uimită. Cum adică nu a murit? I-a cauzat atâta suferință lui Lucas, degeaba? Oh, și am fost violată din cauza ei. O să îmi bag mâna în părul ei, imediat.

- Dar...Dar... te-am înmormântat!
Nu l-am văzut niciodată pe Lucas așa...vulnerabil, speriat și fericit în același timp. Fata asta l-a răscolit rău.

- Nu ai deschis sicriul. Nu am fost moartă niciodată!

- Ești nebună? A luat-o agitat de mână. Ai idee cât am suferit din cauza ta și vii acum după patru ani, crezând că totul e în regulă?

- Îmi pare rău...nu am vrut să fie așa...

- Normal că n-ai vrut.
M-am trezit spunând cu voce tare. La naiba.

Rose își mișcă capul pentru a mă privi, un curent puternic traversându-mi corpul...

- Malia, nu?
Până aici, o bat! M-am repezit către ea și eram pregătită să o lovesc, dar ochii lui Lucas mă implorau să nu o fac.

- Da, eu sunt. Probabil fratele tău ți-a zis cum m-a violat ca pe ultima târfă. A fost minunat. Mai vreau.
I-am trântit-o ironică, văzându-l pe Lucas cum se încordează.

- Nu am avut nimic de a face cu asta. Îmi pare rău pentru ce ai pățit... Palma mea a făcut automat contact cu fața ei, iar Lucas...nu mă așteptam să facã asta... Mi-a prins mâna, trăgându-mă dur în spate. Ce se întâmplă cu el?

- A, nu? A fost de ajuns ca lumea să te creadă moartă, iar Matt să se răzbune pe Lucas prin mine.

- Nu e adevărat...singura persoană care știa că trăiesc, a fost Matt... El nu m-a lăsat să te caut.
I se adresă lui Lucas, plângând. Acesta o privea cu milă, sau iubire?

- Rose...
Ce bărbat...nu putea să scoată niciun cuvânt.

- Am vrut să mor! Dar Dumnezeu nu. Am pierdut copilul, în urma căzăturii, și am fost în comă...

Copil? Câte lucruri mai îmi ascundea Lucas?

Nu mai puteam sta în picioare, simțeam că mă voi prăbuși din clipă în clipă...

- Copil? A fost însărcinată?
L-am întrebat pe Lucas, neputând să mai îmi țin lacrimile și furia în frâu.

- Malia, îmi-

- Doar...taci!

- Lucas...dragul meu...iartă-mă. Te iubesc, la fel de mult ca acum patru ani, nu s-a schimbat nimic...

El se uita la ea ca la Dumnezeu... Nu mai puteam sta aici, trebuia să plec, sau voi claca. Durerea din inimă era prea mare, parcă cineva mă înjunghia cu un cuțit încontinuu.

L-am privit pentru ultima dată pe Lucas. Lucas Grey, omul care m-a învățat ce înseamnă dragostea și suferința. Bărbatul care m-a vindecat, ca să mă distrugă mai tare...care m-a făcut să mă simt femeie, iar acum m-a făcut să mă urăsc.

Am privit-o și pe Rose cu dispreț, apoi am dat să plec dar el m-a prins de mână. Plângeam atât de puternic încât nu mai aveam aer, totul în jurul meu era în ceață.

- Malia, nu pleca...
Nervoasă, mi-am tras mâna dintr-a lui.

- Lasă-mă. Te urăsc! Te urăsc, Lucas Grey. M-ai distrus complet și te voi urî mereu. Sper să fiți fericiți.

Normal, asta însemna, sper să luați foc, dar ironia era mereu bună. Și asta a fost. Am plecat fugind cât mai departe de locul ăla.

Durerea era sfâșietoare, mai ales pentru că, în tot acel timp, când am văzut cu se uită Lucas la Rose mi-am dat seamă că el încă o iubește. A ales-o pe ea, a doua oară... Eu am fost doar...umplutura menită să îl facă să o uite, dar nu am putut. A fost frumos, dar s-a terminat urât.

Lucas Grey, adio.

M-am dus acolo să văd ce simt, acum știu. Ură.
Nu vreau să mai menționez numele lui...

Fugind ca nebuna prin oraș, m-am trezit în fața casei lui Dylan .
Băteam puternic în ușă , strigându-i isteric numele.
Când a deschis în sfârșit, m-am prăbușit în genunchi, în fața persoanei care a fost mereu lângă mine, necondiționat.

- M, ce s-a întâmplat?

- Nu mai rezist...
Apoi totul s-a întunecat. Mi-aș dori să fie mereu întuneric, și să fiu doar eu. Nu îmi uram viața...poate doar puțin, dar mai mult uram întâmplările cărora am fost supusă.

*

Capul mă durea îngrozitor, posibilitatea ca el să explodeze era de 99% . Clipind lent, am reușit să deschid ochii, care mă usturau de la atâta plâns. La naiba, nu mai voiam să plâng, mi-am petrecut jumătate de viață bocind.

Îmi simțeam gâtul uscat, știam că Dylan stătea lângă mine, dar nu l-am privit. Aveam niște explicații de dat însă nu eram în stare...

Priveam tavanul alb al camerei, iar două lacrimi și-au făcut loc pe obrazul meu...le-am șters nervoasă. Nu merita să plâng pentru el.

M-am uitat în sfârșit către Dylan care mă luă delicat de mână.

- Ești ok?
Întreabă el, făcându-mă să râd...am negat printr-o mișcare ușoară a capului.

- Ce a făcut?

- Poftim?
Abia mi se auzea glasul răgușit.

- Ce ți-a făcut, Malia? La naiba, îl omor!
S-a ridicat nervos, învârtindu-se prin cameră.

- Dylan, nu vreau-

- Spune! Te-a distrus, nu te mai recunosc...