House of Grey

39. Acasă

În sfârşit puteam merge acasă. Acasă la mine. Singura mea casă; unde nu existau atâtea amintiri care să mă facă să sufăr mai tare decât o fac.

Lucas nu venise azi la spital, aşa că Dylan şi Anna mă duceau acasă.
Anna împingea scaunul cu rotile pe care mă aflam, iar Dylan era în spatele ei. Mă simţeam mai bine ştiind că voi pleca de aici.

Dylan a deschis portiera maşinii, eu aşezându-mă în spate alături de Anna. Nu vorbeam, eu mă uitam în gol, Anna la mine, iar Dylan...era atent la drum dar îşi arunca uneori ochii în oglindă, la mine.

- Am ajuns...mi-a şoptit Anna delicat.
Dylan a mers înainte şi a deschis uşa, Anna ajutându-mă să nu cad. Eram slabă...îmi era greu şi să respir.

Casa era exact ca înainte, doar că cineva făcuse curăţenie, mirosea a iasomie, era...plăcut.
M-am aşezat pe canapea, cu mâinile pe genunchi încercând să îmi ţin lacrimile în frâu.

- Mali...ţi-e foame?
M-a întrebat Anna, mângâindu-mi părul.

- Nu, vreau să dorm.
Am zis sec şi am urcat în camera mea, lăsându-i pe cei doi cu ochii în soare.

Trecuse deja o oră în care nu am reuşit deloc să dorm. Stăteam doar cu ochii închiși. Am auzit uşa deschizându-se, dar am rămas în aceaşi poziţie. Era Dylan, îl recunoşteam după miros.
Patul s-a lăsat sub greutatea sa, iar când şi-a pus mâna pe şoldul meu, am avut senzaţia că îmi arde pielea. Dar am răbdat.

- Mali, îmi pare aşa de rău...ştiu că urăşti să ţi se spună asta, dar nu ştiu ce altceva aş putea spune. Poliţia îl caută pe nenorocitul ăla...l-aş omorî cu mâna mea... . Mi-a distrus prietena, a distrus ce era mai bun în ea...Ştiu că dacă ai fi trează nu m-ai lăsa să te ating, dar,... vreau să te repar..eu am făcut-o prima dată, eu o voi face şi acum. Te iubesc, mereu.

Apoi a plecat iar eu am dat frâu liber lacrimilor. Dylan era cea mai minunată persoană din lume,dar mă temeam că de data asta nu voi putea fi reparată.

Am intrat în baie şi am dat drumul la apa caldă. Probabil că nu aveam voie să îmi ud rănile, dar trebuia să spăl ruşinea de pe mine.

Apa fierbinte se prelinge pe mine făcând rănile să usture. Mi-am dat toate pansamemtele jos; unele tăieturi erau adânci...inevitabil, îmi reveneau fărâmituri din ceea ce se întâmplase...în următoarea clipă am căzut în genunchi, vomitând. Uh, îmi uram viaţa...

M-am spălat cum am putut, am luat pe mine nişte pantaloni scurţi şi am mers jos.
Credeam că nu e nimeni, apoi l-am văzut pe Dylan afară, pe plajă.

Pot să fac asta.
Pot să fac asta.

Mâna mea a urcat către umărul său, am ezitat o clipă, apoi l-am atins. A tresărit, întorcându-se uimit. Nu se aştepta să îl ating...dar...era prietenul meu cel mai bun şi nu puteam trăi fără el.

- Te-ai trezit, prinţesă?
Vocea lui era caldă şi protectivă...
Ochii îmi erau umezi . Lacrimile constituiau singura modalitatea de a scoate suferinţa din mine.

- Ma...
L-am întrerupt, sărindu-i în braţe. Nu s-a mişcat pentru câteva secunde, dar apoi m-a strâns puternic la pieptul său.

- Mulţumesc...am spus, trăgându-mă din braţele sale.

- Nu trebuie, voi fi mereu lângă tine.

- ... unde e Anna?

- Oh, a trebuit să plece la universitate. Haide, să îţi pansăm rănile.

Tresăream la fiecare atingere a sa. Îmi venea să urlu, să îmi rup pielea,atât de mult mă uram.

- A sunat Lucas... spuse Dylan, dar i-am aruncat o privire cerându-i să se oprească.

- Mali..

- Nu vreau să îl văd. Nu vreau să vorbesc cu el. Vreau doar să fiu singură!

Dylan a refuzat să mă lase singură aşa că acum dormea în camera părinţilor mei.
Îi era frică să nu mă sinucid sau ce?

Ai fi în stare.

Aş fi.