House of Grey

47. Mori!

Mă priveam în oglindă de 20 de minute. Lacrimile nu încetau să curgă, iar telefonul suna încontinuu. Dylan probabil era crizat, dar nu la fel ca mine. Eu eram dezgustată, speriată, nervoasă, toate amestecate... rezultând nebunia.

- Nu te vreau!
Dacă tot m-am pierdut în întuneric zic că ar fi mai bine să rămân aici mereu. Nu îmi doresc acest copil și vreau doar să se termine totul. Nu mai am putere să lupt pentru viața mea, sunt terminată. Am fost din momentul în care am intrat în casa acelui om, doar că nu am știut.

Jared nu trebuia să mă salveze în acea noapte...era mult mai bine dacă nu aș fi existat în momentul ăsta...

Tremurând, am luat un cuțit din bucătărie, întorcându-mă spre oglindă.

Mali, te rog...
Nu trebuie să

Taci. Taci. Taci!

- Te urăsc, atât de mult. Mori!
În secunda următoare lama cuțitului mi-a străpuns puternic abdomenul, sângele curgând puternic din tăietura mare. Am căzut, paralizată de durere, cu sânge prelingându-se printre buzele mele. Gustul metalic îmi inunda gura, nu mai simțeam nimic, iar dacă acesta era sfârșitul, îl acceptam.

Mi s-au închis ochii...

*

Ce se întâmplă? Am murit? E Raiul sau Iadul?

E Pământul.

Cum?
Deși aveam ochii închiși puteam simți o lumină puternică care mă făcea să mă încrunt. Dar cum se poate?
Nu sunt moartă?

Nu mă durea nimic...dar nu îmi puteam mișca corpul, parcă eram paralizată. Am gemut în încercarea de a-mi deschide ochii, dar pleoapele îmi erau atât de grele. Auzeam acel bip specific spitalului care suna mai tare pe măsură ce respiram mai repede.
Gâtul îmi era uscat, mi-am trecut limba peste buze, reușind să deschid ochii într-un final.
A fost totul în ceață în primele momente, apoi s-a clarificat. Eram cu adevărat într-un salon de spital.

Mi-am aruncat privirea asupra abdomenului meu dar eram acoperită cu o pătură, iar mâinile îmi erau legate de pat cu niște curele groase, la fel și picioarele. Am zis eu că ajung la nebuni ...dar...cine m-a salvat?...

Ochii mi-au zburat prin cameră, întâlnindu-se cu cei ai lui... Dylan. Era nervos, normal, așa că am început să plâng pentru că am conștientizat ceva pentru prima dată prostia pe care am încercat să o fac.

Dylan s-a repezit către mine, cu lacrimi în ochi, pe care le-a șters repede însă, privirea întunecându-i-se pe moment.

- Doamne...
Am zis printre suspine, încercând din greu să îmi eliberez mâinile, dar era imposibil.

- Încetează!
A ridicat el tonul, iar eu am tresărit. Era prima dată când vorbea cu mine pe acest ton. Mă speria, dar meritam.

- Dy...

- Taci!
Mâna lui era pregătită să mă lovească, dar s-a oprit la câțiva cm de fața mea.

- La naiba? Cum dracu ai putut să faci așa ceva? Cum ai putut să îmi faci mie asta? Chiar nu îți pasă doar de tine? Să nu îndrăznești să vorbești, mă auzi? Dacă nu ajungeam la tine, mureai, la dracu, mureai! Tu conștientizezi măcar ceva?

- Iartă-mă...eu-

- Tu ce?!!
Acum plângeam isteric și cu sughiț iar asta l-a facut pe Dylan să se mai calmeze.

- Mali...îmi pare rău...nu am vrut să țip...dar...cum ai putut? ...
Mi-am lăsat capul în jos, iar el mi-a șters lacrimile.

- De cât timp sunt aici?

- Două săptămâni. Ți-au dat morfină, de aia nu simți durerea.

Nu am zis nimic, îmi era frică să întreb ce se întâmplase...

- Vei fi bine.

- Nu voi mai fi niciodată bine. De ce m-ai salvat?

În ultima vreme întrebarea asta era de top.

- Cum să mă întrebi așa ceva?! Nu e de ajuns că ai ucis copilul...

Mai departe nu am auzit ce a spus, mi s-a blocat creierul la ai ucis copilul.
L-am omorât? Vai Doamne, iartă-mă...am luat-o razna complet. Cum am putut face una ca asta?

S-a așternut o liniște de mormânt în salon. El mă privea pe mine, eu plângeam silențios, uitându-mă în gol.
Ura pe care o simțeam față de mine era mult prea mare pentru a fi descrisă.

O asistentă tânără a intrat cu tavă în mână.
- Te-ai trezit.
Zice, plină de speranță, iar mie îmi vine să-mi dau pumni.

- Tinere, poți te rog să ne lași singure? Dylan a aprobat, dispărând apoi.

Aceasta a venit lângă mine și mi-a ridicat rochia specifică spitalelor. Când am văzut ce rană urâtă mi-am provocat, m-am apucat de plâns.
Mi-a schimbat pansamentul și mi-a dat niște antibiotice, fără să spună nimic.

- Vă rog...dezlegați-mă.
I-am zis printre lacrimi. Știu că sunt nebună, dar dezleagă-mă femeie, am gândit. A zâmbit scurt și chiar m-a dezlegat...am mimat un mulțumesc după care mi-am pus mâinile pe abdomen.

După ce a plecat domnișoara, am încercat să nu mai plâng, dar nu mi-a reușit.

Dacă îmi pare rău pentru copil? Nu. Da, am comis un păcat, sunt conștientă, dar nu regret neapărat.

În scurt timp, prietenul meu a revenit înăuntru și părea că are ceva de spus. Mi-a cuprins mâna într-a lui, oftând. Am tras aer în piept ca să opresc lacrimile, la naiba, tot ce făceam era să bocesc ca o idioată.

- Mali...doctorul a recomandat să fi internată într-un loc specializat.

Mai știți în prima zi, când Dylan a zis că are o propunere pentru mine, iar eu am fost sigură că mă duce la nebuni? Ei, azi chiar se întâmplă.