House of Grey

20.Mărturisiri

- Dylan...

Îl strângeam aşa de tare încât am crezut că va leşina acolo.

- Doamne...mi-a fost extrem de dor de tine...

A ieşit din braţele mele zâmbind timid, dar fără să spună nimic. L-am privit mai bine, râmânând uimită de aspectul său. Barba îi era crescută, de câteva zile, părul îi era deranjat, aşezat sub o şapcă pusă invers. Avea pe el un tricou lejer, nişte jeanşi şi o pereche de bocanci.

- De când stai aici?
Curiozitatea mea era îndreptătiţă.

- De la început., .aproape.
Ooo, deci chiar îmi auzise monologul.
Expresia mea era una şocată pentru că nu am vrut să audă Dylan chestiile alea.

Adevărul era că am ştiut dintotdeauna de iubirea pe care mi-o purta el, dar nu am vrut să recunosc, am negat mereu, spunând că este o dragoste frățească dar nu era aşa. Mama îl adora, iar dorinţa ei fusese mereu aceea ca eu să fiu împreună cu Dylan...dar nu am putut să i-o îndeplinesc. Dylan merita ca cineva să îi împărtăşeasca sentimentele.

- Dylan...

- E-n regulă...hai să mergem la mine, ok?
L-am luat de mână, urmându-l la maşină.

Trecuse ceva timp de la ultima mea vizită în casa prietenului meu. Super rapid, Dylan m-a servit cu o ceaşcă de cafea, apoi s-a aşezat lângă mine.

- Arăţi diferit...

- Da...aveam nevoie de o schimbare. Spuse uitându-se în ochii mei.

- Îmi place. De ce nu m-ai anunţat că ai ajuns în ţară?
Părea schimbat, ceva se întâmplase.

- Nu ştiu...credeam că ești ocupată cu Lucas.

- Lucas? Ce legătură-

- Îl iubeşti?
M-a întrerupt el pe un ton serios, uşor dezamăgit. Și nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu el venise cu planul de a ma face să mă îndrăgostesc de Lucas?

- Sunt îndrăgostită de el... am afirmat în şoaptă.

- Malia, îl iubeşti?
Îndrăzneţ băiat.

- D...da... .
A răsuflat zgomotos luându-mă de mână şi plasând un mic sărut în palmă.

- Mă bucur pentru tine.
Şi-a lăsat capul în jos...părea trist.

- Dylan, ce se întâmplă?
Am mers mai aproape de el, obligându-l să mă privească în ochi.

- Sunt bine... m-am certat doar cu părinţii mei.

Certurile cu părinţii erau ceva obişnuit, dar acum părea mai grav.

- ...de ce?

- Ştii tu, aceaşi chestiune de fiecare dată. M-au chemat să îmi dea bani; le-am spus că nu am nevoie de banii lor şi că nu vreau să îi mai văd.

- Îmi pare rău... .
Judecând după cât de tare mă strângea în braţe, puteam să-mi dau seama că nu era în regulă.

Am petrecut câteva ore cu Dylan...timp în care niciunul dintre noi nu a pomenit de faza din cimitir, aşa că am luat eu iniţiativa :

- Putem să vorbim despre momentul din cimitir?
El era în bucătărie, iar când m-a auzit s-a blocat. I se citea uimirea pe chip.

- Ce e de vorbit, prinţesă?
Zâmbea...avea cel mai adorabil zâmbet.

- Ai spus că m-ai auzit vorbind şi..

- Da. Ai ştiut mereu că te iubesc, dar tu nu o faci...îţi pare rău că nu ai putut fi cu mine, deşi a fost dorinţa mamei tale... am ratat ceva? Sarcasmul era punctul său forte.

- Îmi pare rău...eu doar...

- Îl iubeşti pe Luke. Malia...
s-a apropiat de mine şi m-a prins de umeri...nu regret că te-am dus în casa lui Grey, am vrut să fi din nou fericită, şi mi-a reuşit. Nu vreau ca prietenia dintre noi să se schimbe, te voi iubi mereu şi nu îmi pasă dacă pentru tine sunt doar un frate.

În acel moment, sunt cât se poate de sinceră, tot ce-mi doream era să îl sărut. Să îi dăruiesc ceva care să îi aducă aminte de mine.
Eram cât pe ce să o fac...corpul îmi era lipit de al său iar între buzele noastre erau doar câţiva centimetri. I-am mângâiat barba cu vârful degetelor privindu-l; avea o sclipire minunată în ochi...dorinţă pură. Niciodată numai văzusem asta la el.

Dar nu am putut să o fac...nu am vrut să îi ofer speranţe deşarte. M-am îndepărtat de el, deşi simţeam cât de mult îşi doreşte asta.

- Ar trebui să plec...
Eram amândoi puţin bulversaţi de momentul anterior.

- Da...ai grijă de tine, prinţesă. Te iubesc. Chiar îmi venea să plâng când mă gândeam că de fiecare dată acel te iubesc pe care îl spunea la despărţire era adevărat.

- Şi eu. Eşti cel mai tare...să mai treci pe la Lucas, vreau să ne vedem mai des.

- Sigur nu vrei să te duc eu?
Întrebă, vizibil îngrijorat de ce mi s-ar putea întâmpla.

- Nunu, voi lua un taxi.

L-am îmbrăţişat şi am ieşit să aştept taxiul. Eram nerăbdătoare să îl văd pe Lucas.

Pe el sau pe scula lui?

Eww, taci taci...

Eram deja aproape de casă când am primit un sms; după cinci minute de scotocit prin geantă, în căutarea telefonului, l-am găsit, aprinzându-l rapid.
În mesaj erau scrise două rânduri, dar când le-am citit mi s-a făcut pielea de găină, mai ales că expeditorul era unul necunoscut.

" Crezi că Lucas te iubeşte? Cam naivă...eu zic să te mai gândeşti."

Poftim? Ce însemna asta? Sigur era ceva glumă.... "cam naivă" mi se repeta în cap.

- Domnişoară, am ajuns.
Se auzi vocea groasă a taximetristului.

- Mulţumesc.
I-am dat banii şi am fugit în casă. Nu o să îi spun lui Grey de mesaj, sigur ceva tâmpit îşi bătea joc de mine. Poate era Kendra.

Poate...