House of Grey

69. Despărțire

Am îmbrăcat rochia neagră și pantofii de aceași culoare, dar nu eram în stare să cobor din cameră. Dylan mă aștepta, ca de obicei.
Azi îmi luam adio de la Jared...

Jurnaliștii au stat ore întregi în fața casei mele, însă domnul Quinn a reușit să elibereze calea...

Nu am putere nici să fac doi pași...mai ales să stau în fața sicriului și să îl  privesc.
Cuvintele nu au niciun folos în aceste momente.

Oh...trebuie să merg...trebuie să o fac...nu mă pot lăsa doborâtă, trebuie să lupt...pentru copilul nostru.

Trag aer în piept apoi cobor încet scările. Îl văd pe Dylan stând la masă, îmbrăcat complet în negru, cu lacrimi în ochi. Știam că încerca să pară puternic pentru mine.

- Gata?
Șoptește, luându-mi mâna într-a lui. Răspund prin înclinarea capului.

- Ai mâncat?

- Nu.

- Malia...nu ești singură...
Pune mâna pe burta mea iar eu zâmbesc amar.

- Știu...voi mânca...

*

Liniștea din jur îmi măcina sufletul. Tatăl lui Jared stătea în spatele meu, lângă fete, plus Dylan și Josh, iar eu în genunchi...în fața sicriului.

Chipul lui era la fel de frumos chiar dacă avea câteva zgârieturi. Nu puteam să-mi iau adio de la el...cum va fi viața mea fără tatăl copilului meu?
La fel de mizerabilă ca în trecut...

- Te iubesc atât de mult...te voi iubi mereu, te vom iubi...zic, cu mâna pe locul unde va crește fiul meu.
Am adus de acasă o fotografie cu noi de la nuntă pe care i-am pus-o sub mână, lângă un trandafir alb.
Mi-am șters repede lacrimile...întorcându-mă la locul meu.

Aerul învăluit de moarte mă înneca, trebuia să plec de aici.

M-am aplecat pentru a-i șopti domnului Quinn.

- Nu mai pot sta aici, îmi pare rău...

- Ai grijă de nepotul meu.
Spune și mă sărută pe frunte.

Privesc ultima dată cãtre trupul neînsuflețit al iubitului meu, după care pornesc spre ieșirea din cimitir.

Mai aveam doi pași....însă vocea tremurândă a lui Dylan m-a oprit.

- Unde pleci?

- Nu mai pot sta aici.

- Ești bine?

- NU! Nu pot să ... Trebuie să plec.

- Vin cu tine. Nu te las s...

- N-am nevoie de dădacă.
Îi tai vorba brusc.

- Ce vrei să faci? O să încerci să te sinucizi, ca în cazul lui Lucas?
Strigă, făcându-mă să tresar.

- Poftim?...

- Eu...îmi pare rău, nu am vrut să...

- Voi fi bine.
Spun scurt, plecând în grabă.

Unde am ajuns?

Pe plajă... locul unde Jared m-a salvat în acea seară.
Destinul a fost de partea mea atunci, și în toate momentele noastre...până acum.

Și totuși, priveam plaja parcă așteptându-l să apară. Să își ceară scuze, că a fost pe pistă sau la hotel...să-mi mai spună odată că mă iubește...
Orice ar fi, Dumnezeu nu a fost corect de data asta.

Eram într-o gândire atât de profundă, că am tresărit puternic la atingerea rece de pe umărul meu.

- Știam că ești aici...

Erik? Asta e dubios...

- Ah, da?

- Da...Lucas mi-a...
s-a oprit, iar eu mi-am întors repede capul la auzirea numelui blondului.

- Scuze, n-am vrut să...

- Erik, e ok. Ai vorbit cu el? Unde este?

- E...departe...
M-am încruntat văzând că nu vrea să îmi spună.

Am rămas fără replică. Nici nu știu de unde toată curiozitatea despre el.

- Malia...Lucas e bine. Tu ești?
La ce referea acum? La faptul că tocmai mi-am îngropat soțul sau că nu l-am văzut pe Lucas de doi ani?

- Nu...zic repede, înnăbușind lacrimile. Cum aș putea să fiu bine, Erik?
Mă privi cu părere de rău.

- Îmi pare rău pentru Jared. Nu l-am cunoscut, însă toată lumea vorbește despre cât de mult te-a iubit.
Un mic zâmbet și-a făcut apariția pe chipul meu șters.

- Mersi.
Îl îmbrățișez scurt...mirosul lui îmi aduce aminte de Lucas așa că mă eliberez repede din strânsoare.

- De ce ai venit? El te-a trimis?
Sunt mai proastă ca proștii...Jared a murit iar eu sunt cu gândul la ...ahh...proastă rău.

- Nu...voiam să văd cum ești.
Ai plecat în grabă de la înmormântare.

- Nu sunt bine, nu voi fi niciodată bine.
Izbucnesc în plâns, unghiile mele îngropându-se în nisip...

- Te duc eu acasă.
Îmi șterge lacrimile, apoi îmi întinde mâna pe care o iau încrezătoare.