House of Grey

19. Vizită

Lucas nu era lângă mine când m-am trezit, dar mi-am făcut rutina obişnuită, bineînțeles după ce am stat 10 minute în faţa oglinzii zâmbind ca o tâmpită... totul din cauza lui. Avea dreptate, îşi pusese în plan să mă vindece şi reusişe.

Normal, a fost nevoie doar de sex, iar acum vrei să te satisfacă în fiecare moment.

Taci! Nu e vorba de sex...bine, poate doar puţin, dar nu regret ceea ce am făcut.

Bravo ţie. Nici eu nu aş regreta o partidă cu bestia aia.

Pff, nici nu poţi regreta, pentru că suntem una şi aceaşi persoană.

Imbecilă.

Tâmpită.

Te insulţi singură.

Îmi face plăcere.

Întrerupând gândurile foarte incitante, am îmbrăcat niste pantaloni scurti de blugi, un tricou lejer si nişte teniși apoi am coborât să îl caut pe Lucas.
Un miros sublim m-a întâmpinat la intrarea din bucătărie. Lucas gătea. Uau...

- Mmm, aşa bucătar să tot ai.

- Sunt al tău tot timpul.
Afişase acel zâmbet pervers care mă făcea să tresar. Plus, nu avea tricou pe el doar nişte pantaloni care îi atânau lejer pe talie, lăsându-i la vedere boxerii.

- Te accept cu plăcere, domnule Grey. M-am aşezat la masă iar el mi-a pus în faţă o farfurie cu clătite. Chiar arătau foarte bine.

- Poftă bună, iubirea mea.
I-am făcut semn să se aşeze şi m-am pus în poala lui.

Hmmm, clătilele chiar erau bune, nici măcar eu nu ştiam să le fac aşa şi găteam foarte bine, mama mă învăţase multe chestii iar acum aş putea să-mi testez talentele culinare pe Lucas.

- Sunt super bune. Cum ai învăţat să le faci aşa? Aveam gura plină, nici nu puteam respira.

- Secretul bucătarului, iubire.
A plasat un sărut pe gâtul meu, coborând pe umăr.

- Îţi face plăcere să îmi spui aşa?

- Da. Pentru că te iubesc.

- Hmm, să fie adevărat oare? Am zâmbit lasciv şi întenţionat m-am foit în poala sa, simţindu-i bărbăţia întărindu-se sub mine.

- Joci dur, domnişoară Green.

- Nu destul de dur pentru a mă ridica la standardele dumneavoastră, domnule Grey...
Atât a fost nevoie să spun, căci în secunda următoare am fost pusă pe masă, restul farfuriilor zburând jos.

- Cred că mi-ai depăşit standardele de mult.
Mhm, mă săruta atât de posesiv şi îmi strângea încheieturile mâinilor destul de dur.

- Se pare că am făcut din tine o bestiuţă.
Mi s-a adresat în timp ce mă ajuta să cobor de pe masă.

- Da...ar trebui să fiu îmblânzită.

- Ne ocupăm de asta mai tâziu, acum, trebuie să mă pregătesc de plecare. Am o şedinţă importantă azi.

- Dar unde e Martha? Şi fetele? De când am venit, casa asta e goală. A râs cu subînţeles, gen, normal că e goală, altfel cum să ţi-o trag de o mie de ori pe zi?

- Martha e în concediu, a plecat din ţară, la fiica ei iar fetele bănuiesc că sunt cu Eric.

- Bănuieşti?
Dădu din umeri ca un copil nedumerit...

- Nu-s dădaca lor, sunt majore.
Da, şi eu eram dar tot mă simţeam tembelă, mai ceva ca un copil mic.

Am fugit după el pe scări, iar acum îl priveam în timp ce se îmbrăca.

- Şi ce se presupune că ar trebui să fac până te întorci?

- Ce vrei tu...le poţi suna pe fete să vă întâlniţi...sau să mergi prin oraş, îţi las cardul meu... .
Unu la mână, nu aveam nevoie de banii lui, doi la mână, stătea cu spatele la mine şi trei la mână, eram un specimen forever alone, nu aveam cu cine să ies.

- Nunu, nu am nevoie de banii tăi.
I-am trântit-o dar mai delicat.

- Mă întorc repede. Promit.
M-a sărutat scurt apoi a plecat. L-am privit pe geam; îmbrăcat la patru ace, era probabil cel mai atrăgător arhitect.

Într-adevăr, am stat pe gânduri câteva momente şi am decis să merg la mormântul părinţilor mei.

Vremea era frumoasă, potrivită pentru ce voiam eu sa fac.

Nu am fost de mult în cimitirpentru ca ştiam... dacă merg, voi plânge din nou; şi nu îmi doream asta.

Am luat un buchet mare de trandafiri albi, m-am pus în genunchi mângâind poza de pe mormânt. Mi-era foarte dor de ei.

- Îmi lipsiţi atât de mult...încercam să nu plâng şi îmi reuşea...S-au întâmplat o grămadă de chestii...mamă am nevoie de tine, de sfaturile tale, sunt atât de pierdută... aş vrea să fi mândră de mine. Am râs uşor, amintindu-mi de Lucas. M-am îndrăgostit...tată, sunt sigură că ar fi pe placul tău...e un arhitect de succes, îl cheamă Lucas...Grey. Îl iubesc, dar ştiu că ceva se va întâmpla între noi, e prea frumos ca să fie adevărat. Ar fi aşa perfect să îl cunoaşteţi...mă face fericită. M-a ajutat să ies din întuneric, să am puterea de a zâmbi din nou. Dylan...nu mai ştiu nimic de el, mi-e dor de el, îl iubesc enorm, a fost mereu aici pentru mine... . Merită să aibă pe cineva care să îl iubescă necondiţionat. Mereu mi-am dorit să îi întorc sentimentele...mamă...îmi pare rău că nu l-am putut iubi pe Dylan în felul ăla, e ca un frate pentru mine şi ştiu că tot timpul m-a iubit, dar nu pot...iar acum a apărut Lucas...vreau doar să fiu fericită.

- Şi eu îm doresc acelaşi lucru...
Am tresărit la auzirea vocii lui Dylan, care venea din spatele meu. Era chiar aici...oare auzise ce am spus? Dând întrebarea la o parte, el s-a pus în genunchi în faţa mea şi m-a luat în braţe. Emana căldura aia familiară pe care o iubeam.

- Dylan...