House of Grey

4."Victimele" domnului Grey

Simțeam razele soarelui direct pe fața mea. Somnoroasa, am deschis ochii deşi nu voiam să mă trezesc. Dacă cineva nu îmi dădea azi un motiv bun pentru a rămâne, aveam de gând să plec.

Nu aveam lucruri aici, însă baia era dotată cu destule chestii pentru a fi capabilă să îmi fac rutina de dimineață.
Rapid, am îmbrăcat hainele pe care le purtasem şi ieri apoi am ieşit din cameră. Era o linişte totală în casă, uşa de la camera lui Grey fiind și ea închisă.
În bucătărie nu am găsit pe nimeni.
Ce naiba? Se evaporase lumea?

Curioasă de fel, am zis să inspectez puțin casa. Am urcat la etajul doi, unde erau cinci camere, spre deosebire de primul etaj unde erau trei. Prima era asemănătoare cu a mea, probabil pentru oaspeți, a doua la fel. Ambele păreau neatinse.
Când am ajuns la a treia cameră a fost diferit. Erau haine aruncate pe jos, produse cosmetice iar patul era răvășit, însă nu era nimeni acolo. Apropiindu-mă de cea de-a patra cameră am început să aud nişte şoapte. Tiptil, lipindu-mi urechea de uşă, puteam auzi trei fete vorbind.

- Ați vazut-o?

- Da. E oribilă. Nici nu ştiu ce caută aici.
Ziceau două dintre ele şi mi-am dat ușor seama că era vorba despre mine.

- O cheama Malia. Eu cred că e frumoasă.
Spuse cea de-a treia.

- Taci, Anna! Nu ştiu de ce a trimis-o Dylan aici. Lucas nici nu o bagă în seamă.

Despre ce tot vorbeau ele acolo?

Grăbită, fugind, m-am împiedicat ca bleaga pe ultima treaptă. Acum aşteptam contactul cu podeaua, dar nu mai apărea. Ochii îmi erau închişi aşa că am început să pipăi suprafaţa. Era moale şi caldă. Apoi un parfum bărbătesc mi-a invadat nările; un miros familiar, plăcut. Era el.

Lucas Grey.

- Poţi să deschizi ochii acum, Malia.
Asta am şi făcut, sărind ca arsă din brațele lui.

- Mersi.
Sec, simplu şi la obiect. Acum aveam de gând să mă car de aici.
Eram destul de hotărâtă, dar ceva mă oprea. O! Era Lucas,care mă ţinea strâns de braț.

- Data viitoare fi mai atentă.

- Nu va fi o dată viitoare. Plec.

- De ce vrei să pleci, Malia?

- Pentru că nu am ce căuta aici.
Mă privea intens cu ochii ăia albaştri şi deja îmi simţeam picioarele gelatină. Nu te cunosc. Nu mă cunoști, aşa că nu te preface că iţi pasă.

Nemai lasăndu-l să spună ceva, am pornit ca o furtuna spre uşă.
Mai aveam 10 paşi până să ies de pe proprietatea lui, cănd mi-a sunat telefonul. Uitasem că îl aveam cu mine.
Era Dylan.

- Ce vrei, idiotule?
L-am întâmpinat frumos.

- Malia... te rog...nu pleca.
Ce? Auzisem bine? Mă ruga cumva să nu plec?

- De ce? Locul meu nu e aici. Nici măcar nu stiu ce e aici.

- Doar...ai încredere în mine. Întoarce-te, Malia. Du-te înapoi.

- De ce?? De ce e aşa important pentru tine ca eu sa fiu aici? Nu înţeleg nimic, de ce m-ai adus aici? Aduci aici toate fetele care suferă de depresie? Țipam la el.

- Ce? Nu! Despre ce vorbeşti? Malia... îmi vreau prietena înapoi...şi asta e singura cale.
Mă băga şi mai tare în ceaţă.

- Dylan-

- Întoarce-te. El te va salva.

- Cum? Crezi ca dacă mă îndrăgostesc, mi-e mai bine?

- Doar, întoarce-te.

OK, ce-a fost asta? Îmi simţeam lacrimile adunate în colţurile ochilor şi inima bătând ca nebuna. Fără să stau pe gânduri am intrat înapoi în casă şi am fugit direct în camera mea.
Ce puteam face? Am început să plâng. Eram oricum obişnuită; timp de 5 luni asta făcusem în fiecare zi.

Mă gândeam la părinții mei. Dacă ar fi fost în viaţă eu nu eram în situaţia asta. Aş fi fost fericită, nu arătând ca un zombie şi stând în casa necunoscutului sexy. Plus, nu era nevoie să fiu "reparată". E adevărat, nu zâmbisem aproape deloc în astea cinci luni, asta pentru că nu avusem niciun motiv; Dylan avea dreptate, şi eu o voiam pe vechea Malia înapoi. Dar, pe de altă parte, nu înţelegeam cum avea mutarea mea aici să mă "readucă la viaţă".

Prinsă în gândurile mele nici nu mi-am dat seama când uşa camerei s-a deschis lăsând la iveală o fată cu părul lung, blond, frumoasă. Era înaltă şi avea nişte ochi superbi, albaştrii-verzui; îmi zâmbeşte timid de lângă uşă.

- Malia?
Oh, de parcă nu ştia că eu sunt. Toată lumea mă cunoaşte aici, zici că sunt ceva vedetă.

- Da, zic eu ştergându-mi rapid lacrimile. Simţindu-mi parcă tristeţea, aceasta s-a repezit la mine şi m-a îmbrăţișat.

- Hei, eu sunt Anna.
Deci ea era fata din camera aceea; spusese despre mine că sunt frumoasă. Şi ea era, părea draguţă. Chipul ei inspira încredere. Citeam mila din ochii săi iar eu nu aveam nevoie de mila nimănui, aşa că m-am retras din îmbrăţişare.

- Nu am nevoie de mila nimănui.
Aceasta s-a întristat vizibil la afirmaţia mea.

- Îmi-îmi pare rău, nu am vrut să pară aşa...

Ea nu avea nicio vină, tocmai făcusem greşeala să o îndepărtez şi să îi vorbesc urât, când ea voia doar să-mi fie alături, deşi nu mă cunoştea.

- Scuze... am zis cu jumătate de gură în timp ce mă holbam la zâmbetul tâmp care îi apăruse pe faţă.

- Eu... voiam să te chem la masă.

- Te-a trimis Lucas?
M-am încruntat la ea.

- Nu...nu. Domnul nu e acasă.

Domnul?

- Oh...bine atunci.

- Te aştept jos.
Nu aveam de gând să o las să plece.

- Anna...vocea mea tremura. Care e povestea ta? Mă privi confuză apoi se aşeză lângă mine şi trase puternic aer în piept.

Ok, să vedem ce ascunzi tu în casa asta, Lucas Grey. Domnul, Lucas Grey.