VOLUM I Povestea unei criminale: Criminal || One Direction

Chapter 1

Povestea unei criminale

“Ok, am idoli, dar din nu stiu ce cauza, parca nu-mi doresc sa-I intalnesc. De ce? Simplu; am avut prieteni care si-au intalnit prestigiosii idoli, si nu prea le-au picat bine adevaratul lor caracter.. Adica serios. Chiar  credeti ca arata asa de bine ca in reviste, sau ca sunt atat de dragute ca in interviuri. Va spun eu ca nu e asa. Un bun exemplu ar fi acele fete care pari a fi niste papusele inocente, care dupa ani de succes si munca, ajuns sa se injoseasca pentru aparitia lor in cateva reviste prafuite.

Multi ma intreaba de ce am parerea asta, atat de bine implantata in minte, dar si in orgoliul maret la care nu renunt nici macar cand ma spal pe dinti. Poate pentru ca stau cu unul din cei mai mari idolii ai lumii.

Harry Styles, domnelor si domnilor. Va rog aplauze. Mda, familia Styles m-a adoptat cam acum 10 ani, pe vremea cand Harry de abia daca stia sa manance cum trebuie. Ne-am inteles, candva…

De cand a devenit faimos, am inceput sa-l urasc. E un mincinos, nesuferit, pervers, fara scrupule. Doar pentru ca ei par iubitori pe la TV, asta nu inseamna ca e si adevarat. Si eu pot lacrima cand “fratele” meu bun de nimic castiga cate un premiu, doar ca sa  dau bine pe ecran si pe carton.

Daca ma inteleg cu ceilalti? Exclus. Din moment ce el e in acea trupa, e evident ca si celelalte patru capete de guma, imi sunt la fel de inutile ca Harry.”

*** 

―Scumpa mea, coboara jos, striga Anne din living, vocea ei parand un pic mohorata.

― Sigur!, raspund eu, incercand sa-mi gasesc telefonul.

Anne, este mama mea si a lui Harry. Nu-mi vine sa cred ca ea e atat de pura si blanda, iar el e un idiot.

Inca am un soc, dati-mi o palma sa ma trezesc. Liam in halat in camera mea?

―Scuza-ma, spuse el.

―Iesi afara, nesimtitule. Bate la usa, sa nu te vad, tip la el dandu-l afara din camera.

―Acum, acum. Imi pare rau, se scuza el patetic.

“Ahh, ura, ura, ura, ura”- imi spuneam eu in minte in timp ce coboram scarile catre partierul casei. Mi-am luat geanta cu carti de pe canapea si am vrut sa ies repede pe usa.

―Scumpa mea, unde te duci?, ma intreba Anne cand am apasat clanta usii.

―La scoala, rapsund putin sarcastic.

―Astazi te va conduce Liam, rosti ea cu zambetul pe buze.

― De ce?, intreb radicand putin vocea.

―Afara ploua, iar tu nu ai inca carnet, explica ea incruntansu-si sprancenele.

―Tu? Bob? , intreb eu dornica de un alt raspuns.

―Servici , scumpa. Plus ca pregatirile de nunta necesita timp.

―Ahh, dar imi iau o umbrela, spun eu incercand cu orice pret sa scap de Liam.

―Devil…, rosti dandu-si ochii peste cap.

―Bine, spun posomorata.

Am iesit din casa sub aceiasi umbrela cu Liam. Nu am facut prea multe miscari pentru a-i fura acea umbrela. L-am lasat sa-si ude pretioasele haine. Eram mirata. De ce Liam? Nu are vreo treaba de intelept, sau ceva de citit? Ahh, presupun ca e mai bine decat sa merg prin ploaie. De fapt, nehh, mai bine ajung  uda fleasca la scoala, de cat sa impart un spatiu de patru metri cu acel cap de guma, fara par. Adica i-a mai crescut putin parul, dar totusi.

Mi-a deschis politicos portiera, privindu-ma inca zambitor.

Hmm, nu i-am aruncat nicio privire, ci am intrat in masina, izbind usa masinii cu putere.

Liam intra si el. Porni motorul, dar nu apasa aceleratia.

―Te-ai udat?, intreba punandu-si cureau de siguranta.

―Nu, tu?, intreb sarcastic, cu un zambet malefic pe fata.

―De ce faci asta?, ma intreba privindu-ma serios.

Nu i-am raspuns. Asteptam doar sa ajung pana la scoala, unde toate fetele ma vor lua pe sus, ciufulindu-mi parul, si rupandu-mi hainele. Sa nu mai pomenesc de intrebarile stupide gen :” Ce mananca?”, “Cum miroase? sau “ Ce chiloti are?”. Doamne!  Mare e gradina fanelor.

In cam cincisprezece minute, ajunsesem la scoala. Cum am avut planificat, fanele au inconjurat masina, in cinci secunde. Am incercat sa deschid masina, dar fara rost.

-De asta!, raspund plina de ura, si scarba.

Liam iesi din masina, adunand fanele in jurul lui. Am avut loc sa trec. A fost “dragut” din partea lui, insa rautatea din mine m-a impins sa-i arat un degetel mirific.

I-am zambit si mi-am continuat drumul spre cladirea, numita scoala, aranjandu-mi ochelarii de soare negri mai bine pe chipul meu palid.