VOLUM I Povestea unei criminale: Criminal || One Direction

Chapter 10

Gemuse, probabil de durere. Imi indeplinisem una din dorinte fara sa vreau.

L-am lasat jos pe Harry, dupa care am fugit.

Tremuram toata. Cu masca in mana,si pistolul ascuns in haine, am urcat intr-un taxi, care ma dusese acasa.

***

Am ascuns hainele, arma si masca, in valiza de sub patul meu. Am facut un dus, si m-am trantit in pat. Stiam ca din clipa in clipa unul dintre baieti ma va suna sau va veni sa ma anunte ce a patit Harry.

Asteptam si asteptam. Anne era acasa, ingrijorata. A intrat in camera mea,si mi-a zis de Harry. Bine inteles eu deja stiam insa trebuia sa-mi joc rolul de sora panicata.

Am mers cu ea la spital. FUCK. Harry nu avea nimic grav.

Incercam sa fac pe cat posibil ca  rolul meu de sora ingrijorata sa fie cat mai credibil, pentru a nu da nimic de banuit. Anne era in salon cu el, iar eu si baietii pe scaune in holul spitalului.

Anne iesi si ma chema cu ea inauntru la el. Ii placea ca macar in momente de acest gen sa fim mai apropiati. Asa ceva nu era posibil, ura noastra reciproca nu lua pauza nici macar in somn. O vedeam pe Anne cum il dadacea pe micutul si neajutoratul Harry.

Nu suportam sa-l vad, nici macar pe patul de spital. Am iesit fara sa-i spun ceva. Usa salonului se izbi in urma mea. Am dat sa plec, insa Liam ma opri.

― De ce te comporti asa?, am intreba el.

― Pentru ca vreau sa fiu fericita, raspund privindu-l cum se incorda.

― De ce ai vrea sa fii fericita in momente ca acestea?, ma intreba Niall, din spatele meu.

Anne iesise si ea din salon, asa ca puteam sa-i reamintesc si ei ce zi era.

― Pentru ca e ziua mea, natafletilor, spun eu cu lacrimi in ochi.

Nu stiam de ce, dar fara Carter eram atat de vulnerabila durerii si sentimentelor. Aveam nevoie de el, mai mult ca oricand, insa nu il puteam ierta. Uram minciunile, si ascunzisurile, mai ales cand e vorba de cei dragi, in care aveam toata increderea.

Am iesit din spital, singura. Nu plangeam pentru ca nu primisem cadouri sau felicitari din partea baietilor, la ei nici nu m-as asteptam, insa de la Anne asteptam macar un telefon.

Aveam atata nevoie de Carter, insa el era departe, mult prea departe. M-am plimbat pe strada goala, pana cand am ajuns la vechiul loc de intalnire cu Carter. Acel loc, la marginea padurii, unde era o bancuta, pe care erau inscriptionate numele noastre. Am zambit subtil cand m-am asezat pe banca.

Amintiri imi imbrobodeau mintea, purtandu-ma intr-o cu totul alta lume.

Priveam cerul senin, si instelat, ce parca imi zambea. Stelele erau intr-o armonie vesela si simpatica, ca intr-un basm. Incercam sa-mi desprind privirea de la  tabloul instelat, insa nu reuseam. Magia vazduhului era mult prea puternica pentru naivitatea ce rare ori o mai aveam.

Cu coada ochiul drept observasem  o silueta masculina ce se apropia incet de locul unde stationam. Nu mi-am mutat privirea catre acel tip, ci am ramas nemiscata analizandu-i comportamentul. Vantul ii ciufulea parul, miscandu-l in toate partile. Era imbracat cu o pereche de blugi, si cu siguranta o jacheta pe deasupra bluzei lalai. Tenisii din picioare ma faceau sa recunosc persoana, insa credeam ca este doar iluzia dorului meu.

Mi-am mutat privirea catre el. Era Carter,  un fost prieten de-al  meu.

― Ce faci aici?, il intreb bucuroasa de revederea lui.

― E si locul meu, nu? ,imi raspunse privindu-ma milos.

Se observa din privirile noastre ca ne era dor unul de altul. Incercam sa tac si sa nu spun nimic, pentru a nu strica momentul de liniste creat intre noi. Se schimbase, in cele cateva luni in care nu ne mai vazusem. Acum avea cercel in ureche, si isi schimbase coafura, dar si accesorizarea. Era schimbat, semana stilului lui Ambie, ceea ce ma enerva la culme.