VOLUM I Povestea unei criminale: Criminal || One Direction

Chapter 15

***

Masa era gata, iar eu eram deja la locul meu, intre Liam si Niall. In fata mea erau Carter si Louis. Se putea oare mai bine? Niall imi tot dadea coate in burta, indicandu-mi sa ma uit la telefon. Nu aveam chef de mesaje, insa mi-am deschis telefonul, doar ca sa nu le mai intalnesc privirile domnilor din fata mea.

Niall imi explica tot. De ce Louis tot statuse la spitalul meu, de ce ii lovise pe Carter, de ce e mai protector cu mine, si de ce e asa de retras. Incercam doar sa uit acel sarut patimas cu Carter, insa nu puteam. Anne ne lasase singuri, retragandu-se  cu sotul ei la o cabana in munti. Situatia devenea din ce in ce mai obositoare, iar eu cedam  incet, incet presiunii.

―Si ce mai faceti?, intreba Harry amuzat. Chemam niste fete?, intreba din nou pervers.

Nu am stat sa aud raspunsul, ci am plecat de la masa, ducandu-ma in camera mea. Nu stiam ce naiba se intampla cu mine. Ar fi trebuit sa-i urasc pe toti. Nu sa ma indragostesc, sau sa incep sa vorbesc cu ei. Ar trebuit sa-i omor.

Mi-am respus in minte planul meu de mai demult pe care chiar aveam de gand sa-l pun in aplicare, pentru ca pana la urma asta era destinul meu. Pentru asta fusesem creata: sa omor.

Mi-am luat o tinuta sobra, de culoare neagra, si niste "ustensile", si am parasit casa fara ca cineva sa observe. Ma plimbam pe strada indreptandu-ma unde vedeam cu ochii. Nu aveam un loc bine fixat in minte. Incercam sa ma calmez, insa emotiile  mele erau mult prea puternice, si razvratite in potriva mea.

Plimbandu-ma cam de jumatate de ora in continuu spre "cine stie unde", am zarit un baiat foarte simpatic, ce-mi provoca sila. Exact ce aveam nevoie. O victima care sa-mi cada usor in plasa. Hmm, stateam spijinita de o cabina telefonica, analizandu-i comportamentul. Nu era foarte altletic, insa nici un pampalau nu era. Era nervos. Probabil conversatia de la telefon ii provocase acea nervozitate incontrolabila. M-am plimbat cam de vreo doua ori prin fata lui. Ma privea normal, fara pic de dorinta in ochi. Probabil cea de la telefon era prietena, care ii dase papucii. Era situatia perfecta, eu il puteam consola. M-am aproapiat de el, cu pasi mici si eleganti. Ma privea interesat. Cand l-am sarutat in coltul gurii ridicase ambele sprancene in sus. L-am dus intr-un parc, intre blocuri, ferit de lume, sau de lumina soarelui. L-am indemnat sa se aseze langa mine pe banca. Asa si facu, chiar mai mult de atat. Imi puse mana pe picior, incepand sa o ridice mai sus, insa pam, ajunse cu mana la una din arme. Imi ridica putin jacheta neagra si privi cele trei arme ce stateau in cureaua speciala a pantalonilor mei. I-am zambit dragastos, cand s-a departat ajungand panicat cu spatele de gard. M-am ridicat si m-am apropiat de el, lasandu-ma aproape in genunchi incercand sa ajung la nivelul la care era el. Fata ii era palida, la fel si intreaga piele de pe corp. Ochii lui albastri se intunecau considerabil. Eram satisfacuta de panica pe care o puteam crea. Fusesem neatenta. Cat am clipit de trei ori, ma lovise, eu dezechilibrandu-ma, cazand jos. Hmm, aveam chef de joaca, si se pare ca el vroia sa fie cel puternic, insa uitase cine are arma. In timp ce alerga i-am dat un glont, in stomac. Cazu jos, intrand in lumea extraordinara a durerii. Il priveam cum ma implora sa nu-l omor. Ma simteam ca o regina. Regina peste vietile oamenilor.

―Nu pot, ii soptesc. Mi-am vazut fata, ii spun apropiind pistolul de tampla lui.

Fara sa mai stau pe ganduri am tras, acesta luandu-si adio pe veci de la viata asta mizerabila. Parasisem parcul fericita. Fusese prima victima la care nu folosisem masca. Hmm, probabil am uitat de acest detaliu mic.