Decizia inimii /în curs de editare/

Capitolul 17.

Stiti cum e cand stai in pat doar in lenjerie, beata, cu un brunet la bustul gol peste tine, cu doua prietene la fel de 'imbracate' ce sforaiau, cu Fifty shades of Grey inca pe latop si cu sase sticle de votca sparte pe jos in timp ce tata se holbeaza la voi? Probabil ca nu, dar nici nu va doresc sa experimentati.

Pentru inceput, vena stanga de pe frunte a inceput sa se zbata si sa se umfle alarmant de repete, in timp ce fata tatei trecea prin toate nuantele curcubeului. De la galben pal, la rosu aprins, violet si negru.
Il auzeam cum numara in soapta pana la zece,inspirand adanc in timp ce se holba la noi.
Avand in vedere ca pe Brian l-a intampinat cu o mitraliera,nu cred ca acum va fi prea fericit.

Si incepe explozia.

Urati-mi noroc.

Daca supravietuiesc, o sa traiesc 50 de ani inchisa in casa, cu lacat la usa.

-Kate, ce dracu cauta brunetul asta peste tine? Ati baut? La filmul asta va uitati? Ti-ai traso cu un nenorocit? Macar va iubiti? Sunteti impreuna?

Chase a oprit avalansa de intrebari ridicandu-se de pe mine, in timp ce eu am oftat usurata si mi-am tras un tricou peste mine la repezeala.

-Buna ziua, domnule Evans. Eu sunt Chase Benston. Ne-am intalnit in salonul lui Kate,cand era in coma. Si nu, nu i-am tras-o. E inca virgina presupun.

Tata accepta cu ochii mijiti mana intinsa a 'iubitului' meu in timp ce eu eliminam aerul ce il tinusem captiv in plamani.

-Si sunteti impreuna?

Chase ezita putin.
-Da.
-O iubesti?
-Nu.

Chase tace. Ma priveste, dar nu indraznesc sa ii intalnesc irisii. Admir cusatura paturii cu un fals entuziasm.

Știu ca nu mă iubește. Ar fi chiar imposibil. Nici eu nu o fac, deși îmi place de el. Cu toate astea, mă simt rău când îl aud cu câtă ușurință o spune....

-Tata, pot sa vin sa te ajut cu o omleta?
-Chiar vreau.

Îl las pe Chase cu șatenele adormite în camera sa se îmbrace, iar eu cobor încercând sa ignor faptul ca sunt în boxeri în fata tatei.

Imediat ce am ajuns în bucătărie și am pus ouăle în tigaie, începu interogariul:

-Kate, de ce nu mi-ai spus? mă întreba el blând punând puțină sare.

Oftez. Nici eu nu știu. Poate fiindcă tata e super-extra-mega protectiv? Oricum, în nebunia de după accident, nu prea am avut ocazia buna sa îi spun fără sa facă o criză.

-Nu știu. Poate fiindcă sunt și eu confuză. Nici nu știu dacă suntem împreună, chiar dacă el așa ți-a spus. Mi-a spus doar ca ține la mine și ca vrea sa fie mai bun pentru mine. Știe ca nu e chiar genul meu...spun mângâind cu o mână pe ghemotocul de blană ce îl am în mână.

Vacanța doamnei Morgan s-a mai prelungit cu câteva luni, deoarece s-a îmbolnăvit și a rămas la spital. Îmi e milă de ea, dar din ce am reușit sa aflu de la tata e bătrână și ar cam trebui sa își dea duhul, ceea ce nu e deloc bine. Am vorbit cu ea la telefon și a hotărât sa ne bage banii în cont până când moare, iar Bobby sa rămână la noi. Încă plâng când îmi aduc aminte de durerea și tristețea din vocea ei, deși încerca să pară în regulă. As dori sa o putem ajuta cu ceva, dar se pare ca suferă de leucemie de ani buni și știa ca va veni și momentul ăsta. Încă nu îmi vine sa cred ca eu am trecut la propriu pe lângă moarte prin urechile acului, iar alții așteaptă momentul ăsta cu teroare, numărându-si zilele, știind exact ca nu se pot împotrivi sorții. Cu toate astea, tata a hotărât ca doamna Morgan e un subiect închis, ca sa evite lacrimile, dar i-am promis ca o sa mergem la funeraliile ei și o sunam aproape săptămânal. Chiar și Bobby îi simte lipsa, deși s-a atașat mult de noi și nu pare deranjat sa rămână aici. Uneori fuge de acasă și ni-l aduce noua vecină de lângă noi, ce a închiriat casa veche a doamnei Morgan. Cățelușul sta mereu noaptea la mine în cameră, dar în unele dimineți îl găsesc pe pervaz, privind vechea lui casă plina de amintiri și scheunand trist. Tot ce putem sa facem e sa îl facem sa uite, deși e greu sa nu se mai gândească la stăpâna ce l-a făcut fericit tot acest timp.