Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 10.

Văzând ca tac, acesta opri mașina pe dreapta și coborî furios, trecându-și stresat mâinile prin păr.
Tremurând ca varga, deschid nesigură portiera și analizez împrejurimile. Înconjurați de câmp, cu excepția singurului copac ce stă la vreun metru de noi.

-De ce m-ai mințit? Întreabă mult mai calm, dar vocea lui îmi da fiori.

-Nu te-am mințit. Chiar voiam sa avem o seară cu filme clișeice și îngheţată, dar Ginny m-a târât în club. Spun încercând sa adopt o mină indiferentă, deși roșeaţa din obraji și tremurul buzelor ma dau de gol.

-Și acum ma minţi, Kate. Tremuri toată, roșești și respiri greu. O relație nu va merge dacă este bazată pe minciuni. Îmi spune rece și pot citi dezamăgirea din privirea sa.

Înghit în sec și îmi plec capul stânjenită. Pe de o parte sunt surprinsă ca a observat astfel de lucruri la mine, iar pe de alta parte mi-aș dori sa ţipe la mine decât sa ma trateze cu răceală.

-Îmi pare rău. Este tot ce spun.

-Îţi pare rău? Râde ironic, aducând și mai multă vinovăție în pieptul meu. Atunci de ce v-aţi dus acolo? Ce aţi vrut sa demonstrați? Cât de imature sunteți? Kate, oricât aș încerca sa fac lucruri sa meargă în relația asta, dacă tu te comporți ca o copilă, nu pot face nimic! Îmi reproșează roșu la faţă și cu pumnii încleștaţi.

-Nu sunt o copilă! Ma aprind furioasă la auzul cuvântului.

-Atunci nu te mai comporta ca una! Îmi ţipă înapoi, aducând lacrimi în colţurile ochilor mei. Dar știi ceva, eu voi pleca, iar cât vei sta aici poate vei reflecta la ce ai făcut și vei recunoaște ca ai greșit. Nu vreau sa ne mai certăm. Ne vedem acasă când te calmezi. Îmi răspunde vorbind repezit de parcă ar încerca sa își verse sufletul mai repede.

-Eu trebuie sa ma calmez?! Îi strig înapoi, dar al deja trântește portiera.

Privesc cum mașina pleacă într-un nor de praf, iar bătăile inimii mi se înteţesc când îmi dau seama ce am făcut. Am stricat tot! Eu și frica mea de doi bani, când tot ce încearcă el este sa facă relația asta sa meargă. Nici măcar două zile liniștite nu putem sta împreună înainte sa intervin eu! Sunt o proastă! O proastă fiindcă am putut crede ca tot ce vrea este sa ma aibă în pat. Iar acum, totul s-a dus pe apa sâmbetei! Toată apropierea din ultimele zile s-a distrus în câteva secunde, cu câteva cuvinte! Iar, fiindcă Karma ma urăște cu adevărat, mai sunt și singură la mama dracului, dar din fericire cu un telefon. Nu sunt în stare nici măcar sa chem un taxi, când aerul de abia îmi intră în plămâni.
Ai stricat tot! Vocea mea interioară, conștiință sau cum s-o numi, îmi repetă continuu, iar prin faţa ochilor îmi revin scenele în care ţipă la mine.
Ești o copilă!
De ce m-ai mințit?

Simt lacrimile cum îmi curg lin, deși încerc sa le rețin, iar aerul tot refuză sa îmi intre în plămâni. Îmi apuc capul în mâini, trag de păr, încerc sa astup nodul imens din gât, iar tremurul ma face instabilă. Îmi schimonosesc faţă și încerc sa împiedic un posibil atac de panică, respirând, deși asta pare pe moment imposibil. Pustietatea în care ma aflu, iar conștientizarea răului pe care l-am făcut relației mele nu ma ajută cu nimic. Nu doar ca sunt un pericol public pentru lume, dar și un pericol pentru noi. Pentru mine și Chase. Trebuia sa stric eu totul ca o proastă!

Îmi scot tremurând telefonul când plămânii mei par sa nu mai fie aplatizaţi și încerc sa ma gândesc la niște amintiri fericite pentru a îmi alunga starea de tot rahatul.

-Iubito! Îi aud șoapta mea preferată și ne presăm buzele înfometați, de parcă nu ne-am fi văzut de un an și nu de câteva ore.

Cum de nu am observat? Presupun ca nu realizezi cât de bine îţi fac unele lucruri până nu le pierzi. Iar cearta asta m-a ajutat sa realizez ca sunt o epavă fără el.
Tastez numărul corespunzător taxi-ului și cer o mașină galbenă.

-Unde? Ma întreabă o voce masculină de la capătul firului.

Rahat. Am dat de probleme.

-Ăăă...păi...este un câmp și un copac și un drum asfaltat...ma bâlbâi nesigură.

-Domnișoară, nu avem timp de glume. Îmi răspunde aspru înainte sa îmi închidă în nas.

Ma holbez în continuare la ecran ca la extratereștri și încerc sa găsesc o soluție pentru problema în care am intrat. Ori stau aici și aștept, deși Chase mi-a dat de înțeles ca ma așteaptă acasă, cu toate ca a uitat în mic detaliu: unde sunt.

Deci, voi experimenta mersul pe jos pe lângă o șosea până voi ajunge la o locuință, căci după cum arată terenul acesta, pare sa fie proprietatea cuiva. Iar tot ce îmi rămâne de făcut este sa îl găsesc pe acel cineva.

***

Dau plictisită cu piciorul 72 piatră gri și îmi ridic privirea din pământ la auzul unei voci familiare.

-Kate? Ce cauţi aici?

-Zach! Doamne, nici nu ai idee cât ne bucur sa te văd! Chiui în culmea fericirii și îl trag într-o îmbrățișare de urs.

-Ce ai făcut? Te-ai pierdut? Ma întreabă amuzat, analizându-mi faţa brăzdată de lacrimi uscate.

-Într-un fel. Dau din mână nonșalant de parcă ar fi o nimica toată. Dar ia zi, tu ce cauţi aici?

-Ce caut aici? Terenul a fost special defrișat pentru construirea unei fabrici de automobile a părinților mei. Îi așteptăm pe muncitori. Dă din umeri arătând către mașina dată pe avarii din spatele lui.

Îmi măresc ochii la vederea ei și ma blestem mintal pentru ca sunt așa aeriană.

-Deci unde suntem? Trebuie sa chem un taxi.

-Te pot duce eu. Îmi spune binevoitor, arătând către Mustang-ul lui.

Îmi mușc buza stresată. Chase nu va fi prea bucuros dacă vin cu Zach acasă, în plus am făcut destule greșeli pe ziua de azi.

-Nu e nevoie. O sa chem un taxi. Spunem doar unde suntem.

-Spune-le ca ești la fabrica familiei Davis. Tot New York-ul o știe. rânji arogant.

Îmi dau ochii peste cap și formând taxi-ul, bătând nerăbdătoare din picior. În câteva minute apare mult dorita mașinuță galbenă, în care ma urc ușurată înainte sa îi mulțumesc de ajutor lui Zach.

Imediat ce ajung și plătesc, aproape fug către vila mea, sperând ca Chase încă ma așteaptă acolo. I-am dat la petrecere cheie, deci sper se ţine de promisiune, căci nu am idee unde stă. Singurul lucru pe care l-am aflat despre el este faptul ca e polițist.

Apăs clanţa și răsuflu ușurată când o descopăr deschisă. Ma descalţ în grabă la intrare și merg în pas alert către sufragerie, de unde se aude televizorul deschis.
Îl găsesc pe Chase întins pe canapeaua crem, privind cu ochii goi ecranul luminos. Fără sa mai aștept vreo replică inteligentă de a lui, ma arunc exact ca un copil mic asupra lui, înfășurându-mi drăgăstos braţele în jurul gâtului său.

-Îmi pare rău! Îi șoptesc, iar colţurile ochilor mi se umezesc la văzul zâmbetului său ce ma topește ca pe o ciocolată uitată la soare.

Îmi zdrobesc buzele de ale sale într-un sărut plin de iubire, înainte sa ma așez confortabilă la pieptul lui, privind printre gene meciul de fotbal difuzat la televizor.

-Nici dacă aș vrea nu aș putea sa ma supăr pe tine, pisicuţă. Chicotește el suav, făcând referire la modul în care ma îngrămădesc în braţele sale.

Pleoapele mi se închid, dar zâmbetul liniștit îmi persistă pe buze în continuare...

Scuzati greșelile!