Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 20.

Oftez și îmi îndepărtez câteva șuvițe lipite de faţa mea transpirată, îndreptându-mă spre calorifer. Fixez la o temperatură mai scăzută și revin la activitatea mea anterioară, punându-mi căștile în urechi. Aleg la întâmplare o melodie din playlist și apuc pămătuful îndreptându-mă către scaunul de lângă dulapul cu haine. Poate că avem o menajeră care mai vine pe aici ocazional să ne cureţe casa, dar m-am obișnuit să fac și eu curat. Mai ales când sunt stresată și încerc să îmi iau gândul de la ceva anume.

Așa că mă urc pe scaun încercând să îmi păstrez echilibrul, ridicându-mă pe vârfuri și întinzându-mi gâtul deasupra dulapului acoperit de un strat consistent de praf. Strâmb din nas și încep să curăţ, ferindu-mi faţa de particulele mizere.

Continui așa câteva minute bune, ruptă de realitate. Fredonez în șoaptă versurile melodiei, privind absentă în gol în timp ce șterg cu mișcări mecanice praful. Imediat ce termin cu dulapul ăsta o să mă apuc să îmi fac bagajele pentru mâine, acum că l-am anunțat pe tata. La început nu a fost de acord, dar când i-am reamintit ca mi-a ţinut iubitul departe de mine o zi fără să mă anunţe, a cedat.

- Kateee!!! Intră furtunos cineva în camera mea, ţipând de parcă ar veni apocalipsa.

- Ahh! Strig speriată și mă dau instinctiv în spate, pierzându-mi echilibrul.

Noroc de patul meu din spate, dar tot icnesc îndurerată la contactul dur și neașteptat dintre spatele meu și saltea.

Hohotul de râs al prietenei mele îmi inundă urechile într-un mod zgomotos, iar eu ma îmbufnez și mă sprijin în coate, înjurând cât se poate de nervoasă. La naiba cu ea și cu glumele ei proaste!

- Ce vrei? Mârâi vizibil enervată, mijindu-mi ochii către faţa ei machiată la perfecție.

- Să mă ajuţi! Mă întâlnesc în două ore cu Liam și nu am cu ce să mă îmbrac! Izbucnește stresată, agitându-și mâinile prin aer.

E rândul meu să pufnesc în râs când îmi aduc aminte de garderoba ei triplă faţă de a mea. Ocupă aproape trei-sferturi din camera ei decorată cu bun-gust, iar numai ca număr de rochii are cu mult peste douăzeci. Chiar treizeci.
Dar situaţia pare din ce în ce mai amuzantă când îmi cobor privirea de-a lungul corpului si suplu. Ochii mi se plimbă pe părul ondulat ca la coafor, peste faţa conturată frumos și peste rochia aurie care îi pune părul în evidență. Dar apoi observ cele șase ținute de pe umerașe ce aproape mi le bagă în ochi, întinzându-le spre mine.

Oftez și i le smulg din mână, analizându-le atentă. Toate par superbe, dar fiindcă nu știu în ce măsură sunt bună la alesul hainelor, întind degetul către cea aurie de pe ea și nu îi mai ascult protestul, ci arunc pămătuful în colţul opus al camerei și îmi cobor din pat, băgându-mi capul sub el în căutarea trolerului.

- Oh, doamne, mă duc la Annie să îi cer părerea. O aud deasupra mea îmbufnată, în timp ce apuc mânerul obiectului căutat.

Îmi dau ochii peste cap când aud ușa trântită și ies la lumina becului, deschizând fermoarul trolerului. Arunc o privire în dulapul meu dezordonat și oftez. O să am de treabă, dar cel puţin o să am ceva de lucru. Cred că mai am și niște proiecte și colaborări care trebuiesc semnate sau refuzate, dar mă voi ocupa de ele când vin de la mare. Măcar dacă aș ști prin ce locuri populate de extratereștri ma duce Chase.

Îmi privesc hainele și hotărăsc să le aranjez ceva mai târziu. Începe unul din serialele ălea turcești groaznice pe care Jessica la adoră. Ceea ce înseamnă că televizorul trebuie scos din priză, sau telecomanda spartă... Amândouă sunt deja prea folosite, deci cred că o să inventez ceva pe moment. Ma pregătesc de pe acum de predica tatei cum ca ma comport ca un copil. Devine plictisitoare, mai ales că și el se abţine sa nu izbucnească în râs când vede o Jessica roșie ca o tomată de nervi, dând cu pumnul în sofa și ţipând la mine. Cu toții știm că e vina mea, chair dacă neg de fiecare dată. Bănuiesc că ăsta e farmecul momentului, dar nu sunt sigură. Uneori ma gândesc că fac asta fiindcă îmi place sentimentul că...suntem o familie. Însă încă nu vreau să accept asta. Orice, numai asta nu.

***

Habarnam unde o să mergem, dar mie îmi convine atâta timp cât e cald și soare. De abia a început toamna, iar eu nu o suport. Deloc, chiar.

Astăzi ar fi trebuit să merg pe la sală. Să dansez un pic. Ceea ce e destul de ciudat ținând cont că am refuzat-o pe Ginny când mi-a propus asta. Probabil că vreau singurătate. Sau mai pe scurt, vreau să pot să reflectez asupra ultimelor evenimente din viaţa mea pe îndelete, într-un mod relaxant și un mediu în care nu pot sparge nicio vază veche de a Jessicăi.

Inconștient, gândul mi se duce la iubitul meu. Iubit. Tot mi se pare extrem de ciudat să îl pronunț. E străin în gura mea. Pur și simplu mi se pare nepotrivit. Chase este perfect, iar pe lângă faptul că numele lui a reflectat o scurtă perioadă primele noastre întâlniri, și nu neapărat în acel sens, am prins drag de el. Dar știu că nu are același înțeles ca "iubit". Pentru mine are, dar nu și pentru ceilalți. Iar eu vreau ca lumea să știe că îmi aparține. Ugh, iar mă gândesc la el. O să am timp toată vacanța.

Îmi închei fermoarul bluzei de trening și îmi plimb ochii prin camera ce acum lucește de curată ce e. Am fost cam neinspirată să fac curat înainte să plec, dar fiind că praful se va reașeza cât timp sunt plecată. Nu îmi rămâne decât să o rog pe menajeră să mai treacă pe aici din când în când.

Îmi scot din sertarul biroului căștile negre și la conectez la telefon, băgându-mi-le în urechi. Îmi scutur încheieturile și deschid ușa camerei mele, coborând încet scările. Toată casa doarme și nu am chef de nicio criză sculând pe cineva din somn. Dar eu nu pot sa dorm, și nici nu am stare. Simt nevoia să îmi consum cumva energia asta, iar niște jogging sună perfect. Bine, poate ar fi perfect dacă nu aș dârdâi ca un câine la injecție imediat ce ies în aerul răcoros al serii.

O iau la pas alergător, mergând inconștient către direcția casei lui Chase. Mă bucur că mi-a spus unde stă, căci eram într-adevăr curioasă. Plănuiesc să trec de vilă, dar tentația este prea puternică atunci când îi văd silueta în grădină, pe unul din baloansoarele curţii din spate, citind o carte. Aproape că mă pufnește râsul. E greu de imaginat un astfel de Chase. Poate mai degrabă un bătrânel ieșit la pensie, dar Chase...

Se pare că până la urmă râsul meu a izbucnit cât se poate de colorat, iar asta i-a atras atenţia. Zâmbește și al când mă vede și îmi face semn să mă apropii.

Îl ascult, împingând poarta curţii și intrând. Cântecul greierilor îmi ţârâie în urechi, dar îi ignor. Mi-a fost dor de el. Cu adevărat. Și nu contează că ne-am văzut cu puţin timp în urmă.

Pare ca un înger în lumina lunii, iar asta e chiar ironic, el fiind opusul. Sau cel puţin așa am crezut o bună perioadă de timp. Acum nu mai sunt așa sigură când îi văd latura trandă pe care o poartă aproape în permanență în preajma mea. Însă, orice ar fi, îl iubesc. Iar toate aceste gânduri poate că sunt influențate de peisajul romantic al serii. Sau poate de mirosul stratului de trandafiri. Sau din cauza lui. Cert este că emoțiile pe care mi le provoacă le simt amplificate. Fiecare pas spre el, fiecare respiraţie și bătaie de inimă. Fiecare ac ce îmi împunge pielea și fluture care mi se zbate în stomac. Mă simt tare sensibilă, iar un nod ciudat mi se pune în gât. Mă doare inima. Cu adevărat. Fiindcă realizez cât ţin la el, iar sentimentele par să explodeze din mine. Mă simt de parcă trăiesc la maxim fiecare clipă. Fir-ar să fie, îmi vine să plâng și nu știu de ce. De nimic și de toate.

El parcurge ultimii pași dintre noi și mă îmbrățișează. Mă bucur că nu m-a sărutat de data asta. Chiar mă bucur, căci am nevoie de o îmbrățișare. Îmi încolăcesc strâns braţele în jurul lui și zâmbesc, simţind cum lăcrimez.

Îi aud inima cum bate. Și șoapta care îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun, plângând cu faţa în hanoracul său.

Uneori dragostea e ciudată. Dar acum, o simt pe deplin. Cum îmi apasă sufletul și îmi face inima să bată tot mai tare.

Încep prin a îmi cere scuze de un capitol atât de plictisitor. Îmi pare rău că nu am postat, dar am fost ocupată cu școala... Probabil că v-ati așteptat la ceva uimitor după atât de mult timp de inactivitate, dar...sunt încă eu, cea care scrie chestii clișeice, lipsite de sens și extrem de tâmpite, care încă se întreabă de ce îi citiți cartea.

Ca sa nu mai fiu întrebată, postez când pot si am inspiratie. Sper să editez mai repede această carte. Mă dispară autocorectarea de la telefon.

Xoxo