Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 13

Cititi nota de la final, va rog.

-Scumpi, am veniiit! Exclamă o voce plină de entuziasm, trântind ușa camerei mele cu forţa unui hipopotam.

-Ahh! Sa nu mai ţipi niciodată așa! Și ce te-a apucat? Ai fumat ceva? Întreb cu mana presată pe organul ce îmi pulsează nebunește în palmă, privindu-și tatăl ca pe un exponat de la zoo.

-Nu, de ce? Nu am voie sa fiu entuziasmat ca îmi văd fetița? Se încruntă confuz, scărpinându-și ceafa.

Continui sa ma holbez tăcută la el. Oare l-a drogat Jessica? De când vine el din vacanțe cu o cămașă hawaii-ană, pantalonii cu fructe mango și șapca de polițist?! Unde naiba e bărbatul care lucrează 24 din 24 la un afurisit de birou cu ochii roșii și cine e omul ăsta ieșit parcă din filmele de comedie? Nu știu unde au fost sau ce au făcut, dar dacă îmi va apărea în momentul următor Jessica cu un sutien dim nuci de cocos, fustă mini din liane și coroniţă de flori, ma voi simţi nevoită sa le dau o tigaie în cap și sa îi internez la spitalul de nebuni. Ce dracu'?

-Tată am 24 de ani și chiar dacă locuim printr-o minune în aceeași casă, tot nu mai sunt 'fetița' ta. Și de ce ești îmbrăcat așa? Continui sa rămân calmă, încercând sa îmi dau seama dacă ar trebui sa râd sau sa plâng.

-Ce se întâmplă aici? Întreabă Jessica, intrând confuză în cameră, privindu-ne întrebător.

O examinez cu sprâncenele ridicate când nu observ nici o ținută hawaii-ană, dar o încruntătură îmi încreţește fruntea când descopăr tricoul ei negru mulat ce conține un mesaj cât se poate de evident.

Oh nu. Nu. Nu. Nu. E imposibil! Imposibil. I-M-P-O-S-I-B-I-L!

-Tată, spune-mi te rog ca nu e ceea ce cred eu ca e. Spun gâtuit, încercând sa îmi păstrez o mină calmă la văzul tricoului cu "I'm mom" terminat cu o faţă zâmbitoare greţoasă.

Numai fericită nu ma simt eu acum.

-Ăsta? Ăăă...păi e adevărat. Adică, tocmai ce voiam sa îţi spunem. Se bâlbâie faţa din ce în ce mai palid, privind repetitiv către femeia de lângă el ce ma privește rânjind.

Inspiră. Expiră. Calm. Fii calmă.
Nu e ca și cum vei avea un nesuferit de frate sau o soră. Nu e ca și cum tatăl tău nici măcar nu s-a obosit sa te întrebe de dinainte.

Nu e pe naiba!

-Deci...încep pe un ton ridicat care accentuează îngâmfarea de pe faţa Jessicăi. Deci voi doi aveţi un copil?

- Da, Kate. Ne-am gândit destul de mult și am hotărât ca e o idee bună sa ai puţină companie. Dă nonșalant bruneta din umeri, făcându-mi obrajii sa se înroșească de nervi.

-Deci eu nu eram destul, nu? Va mai trebuia un plod care sa completeze familia aceasta. Și cât v-aţi gândit înainte? Două secunde? Sau aţi realizat de abia două zile mai târziu și aţi băgat scuza cu 'puţină companie'? Întreb batjocoritor, încercând sa îmi opresc lacrimile ce amenință sa îmi ude obrajii.

-Kate, nu- încearcă tata sa vorbească, dar îl întrerup ţipând în continuare ca o descreiarată.

-Nu ce? Nici măcar nu contează ce spun! Măcar mi-aţi cerut părerea? V-aţi gândit măcar o afurisită de secundă ca nu am nevoie de nici un frate sau soră la fel de enervant sau enervantă ca mama lor? Crede-ma tată, chiar NU am nevoie de o Jessica junior sau un Ryan junior în casă. Ce v-a venit sa faceți plozi la 50 de ani? Eu chiar sunt atât de neimportantă? Căci așa se pare! Nu am, nu am avut și nici nu voi avea vreodată o mamă sau un frate, iar dacă tu crezi ca asta rezolvă problema și ne face familia perfectă la care visezi de când te știi, atunci de înșeli! Termin monologul meu cu niște decibeli groznic de ridicaţi ce îmi zgârie gâtul.