Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 24.

Bat nervoasă din picior simțind cum îmi pierd răbdarea. Singurul lucru care mă face să stau locului pe scaun și să nu încep să bat ca nebuna în ușă strigând să îmi dea drumul este Chase. Chiar înainte să fiu băgată cu forța în încăperea asta extrem de simplă, ordonându-mi-se să aștept până vine șeful secției, l-am văzut. Era cu spatele și intra în camera de vizavi, escortat de doi bărbați. L-am strigat, dar nu am avut timp să văd dacă m-a auzit pentru că ușa mi-a fost trântită în față.

Așa că privesc în gol, bătând ritmic cu piciorul în parchetul maroniu. Aștept de un sfert de oră, iar ticăitul ceasului de pe perete me face să înnebunesc. Mintea mi s-a dus nu de puține ori la filmele vechi în care oamenii erau torturați în camere goale, cu un ceas care ticăia continuu, până îi înnebuneau. Îmi alung gândurile rele. Trăim în secolul XXI. Nu ar face asta. În plus, tata e polițist. Și Chase. Lucrul ăsta mi-a stârnit fiori pe șira spinării. Dacă o să îl concedieze? Dacă tata o să își piardă slujba din cauza mea? Încă nu am înțeles pe deplin ce am făcut rău prin faptul că o cunosc pe Emily. Chase s-a luat la bătaie, iar asta nu o să dea bine la dosarul lui. Tresar luată prin surprindere când ușa se deschide și un bărbat impunător își face apariția, ignorându-mă complet. Îmi încleștez maxilarul, privind cu ochi critici ridurile ce îi trădează vârsta înaintată. Cu un costum elegant negru și sobru, arată că un adevărat șef.

- Mă bucur să vă cunosc, domnișoarrră Evans, îmi spune formal, privindu-mă din picioare și făcându-mă să mă simt inferioară.

Îmi abțin rânjetul cu privire la r-ul prelungit care se datorează accentului francez și mă ridic la același nivel cu el, privindu-l direct în ochi. Vreau răspunsuri. Chiar acum.

- Eu nu prea. Am fost adusă aici cu forța în timp ce vizitam muzeul cu iubitul meu. Vreau să plecăm acum.

Schițează un zâmbet șters și oftează, aruncând o privire către ceasul aurit de pe încheietura sa. Pufnesc dezaprobator. Nu are timp sau chef de mine și nici eu de el.

- De arrr fi totul așa ușorrr... V-am adus aici deoarrrece ați afirrrmat că această femeie vă este cunoscută, îmi răspunde calm, întinzându-mi în față fotografia care mi s-a arătat și în muzeu.

- Da, o cunosc. Și ce treabă are asta cu mine?

- Ei bine, ne puteți da inforrrmații desprrre ea. A jefuit în timp de două luni și jumătate patru muzee imporrrtante ale țărrrii noastrrre. În posesia ei se află tablourrri prrrețioase, iar ultima dată a fost văzută chiarrr în Paris. Oamenii mei se tem că urrrmatoarea ei țintă va fi Luvru.

Îmi ia ceva timp să îi înțeleg cuvintele din cauza pronunției. Dar când informația este procesată de creierul meu un mic icnet îmi părăsește buzele involuntar. Îmi acopăr gura cu ambele mâini pentru a nu spune vreo prostie și încerc să nu tremur ca varga. Ce?! Cum s-a întâmplat asta? O cunosc pe Emily, e genul de femeie afaceristă, mereu la patru ace, mereu serioasă, mereu aranjată, mereu cu manichiura făcută, mereu perfectă. Îmi este extrem de greu să mi-o imaginez ca me o delicventă a străzii. Mereu a urât mahalaua, conflictele și ilegalitatea. Faptele acestea nu par să o caracterizeze. Sunt total opuse ei... E greu chiar și pentru imaginația mea bogată să vizualizeze mintal i femeie blondă, perfect machiată și purtând o fustă creion jefuind un... muzeu! Poate dacă ar fi îmbrăcată în colanții aceia negri pe care nu îi purta niciodată, într-o bluză de trening de aceeași nonculoare și cu părul strâns într-o coadă dezordonată. Dar e imposibil. E totul opus stilului ei de viață.

- E imposibil, neg cu o mișcare hotărâtă din cap. A fost mama mea vitregă până la 18 ani. De atunci nu am mai ținut legătura. Dar ea nu e genul acesta de femeie. Mai degrabă genul de afaceristă îmbrăcată elegant. Cu siguranță ați confundat-o, spun sigură pe mine, încercând mai mult să mă conving pe mine însuși.