Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 11.

Atenţie, scene cu tentă sexuală!

-Hei! Chicotesc îmbrățișându-le pe Ginny și Annie.

-Cum a fost? Ma întreabă Ginny curioasă.

Oftez și îi dau o privire u tocmai prietenoasă ce o face sa înghită în sec.

-Data viitoare sa te prefaci mai bine. Oricum, suntem bine momentan. Dau din umeri, îndreptându-mi privirea către Chase și Aiden.

Ne uităm toate trei la ei cum vorbesc relaxați și mărim pasul pentru a îi prinde din urmă.

Oftăm dezamăgite la unison când auzim unicul subiect de vorbit dintre băieți: fotbalul. Nu e de ajuns ca ne îndreptăm spre un meci din ăsta? Mai trebuie și sa ne bată la cap?

-Uitați stadionul! Chiuie Aiden de parcă ar fi primit un tort de ziua lui și nu aproape trei ore de plictiseală garantată.

El și Chase grăbesc pasul, iar eu schimb niște priviri cu subînțeles cu fetele, înainte sa îi urmăm fără tragere de inimă.
Îi privim cum întind cele 5 bilete portarului, înainte sa intrăm în locul extrem de aglomerat.

-De ce am venit aici mai exact? Întreabă Ginny privind apatic mulţimea de bărbaţi ce fac pariuri în stânga și-n dreapta.

Eu și Annie dăm neștiutoare din umeri și ne continuăm drumul către scaunele noastre, așezându-ne cuminți chiar când răsună o voce groasă în difuzoare.

-Doamnelor și domnilor, bine aţi venit la meciul de fotbal din semifinale dintre echipa New York-ului și cea a Seattle-ului.

Jucătorii intră pe teren în aplauze furtunoase, iar Chase începe sa comenteze cu Aiden despre șansele ca nu știu care sa marcheze primul gol.
Oftez și încep sa ma uit printre gene cum balonul este preluat de un tip în albastru, apoi de unul în galben... Oricum, se aseamănă cu meciul în care a jucat Chase la liceu. Dar acela era mult mai interesant. Mult.

***

-Nu pot sa cred ca Stephan a dat gol! Chiuie Chase, privindu-ma în ochi cu entuziasm.

-Ăăă..nici eu! Zâmbesc strâmb încercând sa par credibilă în timp ce le fac cu mâna celorlalți și urc către ușa de la intrare.

Cine naiba e Stephen?

Ma privește încruntat, dar rămâne tăcut până intrăm în living, după ce încui ușa.

-Nu ţi-a plăcut, nu-i așa? Întreabă mai încet, privindu-ma în ochi.

-Nu e vorba ca nu mi-a plăcut. Pur și simplu nu înțelegeam unele chestii. Încerc sa ma explic dându-mi jacheta subțire jos.

Ma ia una braţe pe canapea ca aseară și rămânem așa, într-o atmosferă plăcută ceva timp, până îi șoptesc nesigură:

-Ce crezi ca o sa creadă tata?

Râde scurt, iar pieptul îi vibrează lipit de spatele meu, dându-mi furnicături pe întreaga șiră a spinării. Își aduce capul la același nivel cu al meu, iar eu îmi sucesc puţin gâtul pentru a îi vedea ochii întunecaţi ce parcă ma citesc ca o carte deschisă. Ochii plini de amuzament și afecțiune pentru care cred ca am dezvoltat o obsesie.

-Crezi ca îmi pasă ce spune tatăl tău? Nu mai las pe nimeni sa ne despartă iubit-o! Spune ferm, având o sclipire amenințătoare în ochi.