Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 4.

Inspiră, expiră, inspiră, expiră...
Ma ridic de la masă fără alte explicații și privesc pendulul imens din colţul sălii. 23:34 iar eu simt ca ma topesc la propriu din cauza intensității cu care ma privește. Pentru numele lui Dumnezeu, zici ca are raze x în privire.

-Scott, Emily, îmi pare rău, dar trebuie sa plec sa urgență undeva. Va doresc o căsnicie frumoasă! Le urez, înainte sa îi îmbrățișez.

După alte pupături și zâmbete false celorlalți invitați, mă îndrept obosită către ieșire,trecându-mi mână prin păr.

-Oh, doamne,îmi pare rău! Ma scuz rușinată către bărbatul solid în care tocmai am intrat. Sunt neîndemânatică.continui recăpătându-mi echilibrul.

Zâmbește simpatic și ma apucă blând de braţ, lăsându-ma sa îi privesc chipul bronzat de soare, părul șaten ciufulit și ochii negrii în care licărește o scânteie ce ma face involuntar sa tremur și sa ma mai dau un pas în spate.

-Nu e nicio problemă. Zach. Își lărgește zâmbetul, lăsând la iveală un șir de perle albe.

-Ăăă...murmur stânjenită.

-Neinteresată. Răsună o voce groasă în spatele meu ce îmi ridică părul de pe ceafă.

Ce caută aici? Dacă stau în preajma lui atât de mult timp, aproape o sa cedez, ceea ce iese din discuţie ținând cont de faptul ca m-a înșelat cu târfa aia roșcată, iar acum câteva zile ţinea o alta la braţ în magazinul meu.

Zach își ridică o sprânceană incredul, dar după ce 'lupul' din spatele meu mârâie amenințător, acesta doar dă din umeri și îmi strecoară o hartiuţă în pumn, spunând înainte sa plece:

-Îmi pare bine de cunoștință, Kate.

Ma încrunt la el. Nu ţin minte sa îi fi zis numele meu, dar acest gând îmi zboară cu repeziciune atunci când palma lui fermă îmi forțează corpul sa se întoarcă către el, răspândire fiori de electricitate.

-Ești bine? Ţi-a făcut ceva? Murmură gros, examinându-nu faţa ce prinde roșeaţă.

-Sunt bine. Răspund, încă intimidată de gestul lui.
Și prea ameţită ca sa îţi dau două palme din păcate. Oftez în sinea mea, privindu-i chipul perfect și neschimbat după atâta timp. Poate doar puţină rigiditate in plus.

Ochii îmi rămân fixaţi pe buzele sale și înghit in sec pentru a nu știu câta oară în seara asta, simțind cum orice simț înafară de cel al văzului îmi amorţesc.

-Kate... Este tot ce spune, dar îndeajuns pentru a îmi face grădina zoologică din stomac sa se dezlănțuie după atâta timp.

-Chase...șoptesc la rândul meu, iar ochii mi se umezesc la gândul ca acum am fi putut fi împreună, dacă nu exista infedilitatea dintre noi.

-La naiba! O sa îl omor! Scuipă cuvintele privindu-mi ochii umeziţi din care curge o singură lacrimă.

-Nu! E în regulă. Nu am nimic. Răspund trăgând aer în piept pentru a încerca sa îmi stăpânesc emoțiile contradictorii.

O parte din mine vrea sa îl sărute, iar cealaltă sa îl ia la palme și apoi sa îl sărute. Și ma derutează faptul ca amândouă au aceeași idee principală. Ceea ce nu poate sa însemne decât ca sunt îndrăgostită iremediabil de afurisitul ăsta chiar și acum.

-Ar trebui sa plec. Continui încercând sa pun capăt liniștii.

-Te conduc eu! Sare sa ma anunțe entuziasmat ca un copil mic.

Deschid gura sa protestez și sa îl anunţ ca ma așteaptă o limuzină, dar înainte sa vorbesc, ma trezesc deja în parcare și împinsă la propriu pe scaunul pasagerului.
Clatin din cap zâmbind amuzată, dar orice urmă de bucurie mi se șterge de pe chip când recunosc același Ferrari. Atâtea amintiri.

Ochii mi se umezesc iarăși și sunt nevoită sa clipesc des pentru a încerca sa îmi arunc melancolia de doi bani la gunoi.

-Pe strada Roses. Cea mai mare vilă albă. Îl înștiințez când pornește motorul.

Da afirmativ din cap și pornește în trombă, acul ce indică viteza crescând vertiginos. Ma afund mai tare în scaunul tapiţat, inspirând adânc aerul. Până și el îmi pare familiar, ca un prieten vechi.

-Și cu ce te ocupi? Ma trezesc întrebând, frământându-mi palmele în poală.

-Polițist.

Îmi ridic ochii către el, privindu-l mirată.

-Da, l-am întâlnit pe tatăl tău. Răspunde întrebării mele nerostite. Părea prietenos cu mine. Nu i-ai povestit ce s-a întâmplat, nu? Întrebă, privindu-ma scurt.

Tremur ușor când îmi aduc aminte lunile în care am fost o epavă și am ascuns absolut totul de tata, negând ușor din cap.

-Știi, Annie e în oraș.

Chiţăi uimită, iar un zâmbet îmi acaparează faţa. Doamne, e aici! Trebuie sa îmi cer scuze ca am plecat așa pe nepusă masă, cu toate ca am ţinut legătura în tot acest timp.

-Și logodită. Continuă, făcându-ma sa icnesc.

-E logodită! LOGODITĂ! Ţip mai mult pentru mine, ignorându-i prezenţa. Trebuie sa îl cunosc pe norocos, sa văd.. Poate a lăsat-o însărcinată! Poate are deja un copil! Mie de ce nu mi-a spus afurisita naibii, trebuia sa știu toate detaliile! Termin răsuflând greu, gesticulând cu mâinile.

Chicotește scurt, ceea ce îi atrage o privire răutăcioasă din partea mea în timp ce oprește mașina.

-Ma bucur ca ne-am revăzut, Kate. Spune încet în timp ce îmi desfac centura.

Încuviințez incapabilă sa îl privesc, deși genunchii îmi sunt de jeleu și nu știu cum naiba mai cobor din mașină.
Palma sa îmi prinde strâns bărbia, forţându-ma sa ma scufund în abișii sai, ce îmi aduc o puternică stare deja-vu.
Stăm și ne privim tăcuți, deși recunosc dorința cu care ma aţintește, și de care am avut parte mult în relația noastră. Dar acum e doar o iluzie. O speranță deșartă ca eu o sa îl iert.

Asta ma smulge parcă dintr-o transă, iar în minte îmi apar chipurile celor două fete cu care a stat în lipsa mea. Și cu siguranţă multe altele.

-Lasă-ma naibii în pace și du-te la jucăriile tale scumpe! Îi scuip în faţă aproape lăcrimând.

Ies furtunos din mașină, trântind ușa și încerc sa nu privesc înapoi. În zadar, căci îmi întorc capul intersectându-mi ochii cu ai săi ce se văd deasupra geamului deschis.

Îmi feresc chipul acum marcat de lacrimi și suferință și aproape fug către intrarea în casă, ce în momentul de faţă reprezintă locul unde ma pot feri de prezenţa lui. Păcat ca îmi bântuie mintea, înteţind durerea din piept.