Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 15.

Apăs cu rapiditate pe pedale, mergând în șir cu mașinile de pe stradă. Trec pe lângă o reclamă la cereale și mă uit în fugă la ceasul de mână, privind ora extrem de matinală. Este 4:46, iar traficul nu este extrem de aglomerat, ceea ce îmi da posibilitatea unei plimbări bine-meritate cu bicicleta.
Oricât am încercat sa dorm azi-noapte, a fost imposibil. Cred ca am aţipit doar vreo oră, căci în rest, creierul meu era prea ocupat sa își facă scenarii în legătură cu plecarea lui Chase ca sa mai doarmă. Am încercat sa nu ma gândesc și sa nu despic firul în patru, dar firea mea curioasă și suspicioasă avea altceva de spus, așa ca am hotărât sa fac puţin sport. Ceva care sa îmi ia gândul de la el. Dar se pare ca nu funcționează, căci am fost claxonată de zeci de ori de către șoferii arțăgoși.

Aerul răcoros al lunii septembrie începe sa își facă simțită prezenţa, iar hanoracul de pe mine nu prea reușește sa îmi păstreze temperatura corpului destul de ridicată. Și când ma gândesc ca ieri am făcut baie într-un lac din munţi ma apucă tremuratul. Soarele de abia acum își scoate capul printre blocurile înalte și răsuflu ușurată când simt câteva raze slabe cum îmi încălzesc pielea îngheţată.
Măresc ritmul, încercând sa ma concentrez pe semafoare și pe mersul regulamentar, aplecându-ma ușor în faţă și mijind ochii. Ce naiba e aia?

Peste câteva clipe, îmi dau seama ca este mașină care merge pe contrasens, atrăgând claxoane și înjurături din partea șoferilor furioși. Aud sirenele stridente în spatele mașinii negre tip sport și îmi dau seama rapid ca este urmărit de polițiști. Întorc ghidonul spre dreapta, către trotuar, privind speriată bolidul care se îndreaptă cu viteză spre mine, fără sa aibă intenția sa încetinească.
Ma îndrept cu repeziciune către trotuar, strângând cu palmele transpirate de cele două capete ale ghidonului și arunc o privire în spate, către botul mașinii ce este la câţiva centimetri de mine.

Aud o bufnitură înfundată și îmi dau seama ca mașina s-a lovit de roata mea din spate. Ţip înfricoșată, iar bătăile inimii mi se înteţesc când văd cum sunt împinsă cu spatele pe dreapta pe diagonală. Apăs cu putere pe pedale încercând sa vin către trotuar, dar mașina accelerează și ma propulsează la propriu într-un camionetă parcata, ajungând sa cad exact lângă ea, după ce ghidonul meu se izbește răsunător de caroseria mașinii, făcând alarma sa răsune în haosul general.

Scrâșnesc din dinţi, simţindu-mi spatele amorțit de durere pe asfaltul rece și privesc în sus către o mașină de poliție parcată lângă mine. Șoferul coboară și se îndreaptă grăbit către mine, aplecându-și faţa plină de riduri către mine.

-Sunteți bine, domnișoară? Va doare ceva?

-Sunt bine. Scâncesc, încercând sa ma ridic în fund.

Privesc oamenii care au făcut roată în jurul nostru, unii chiar făcând poze. Perfect, acum o sa apar iarăși pe prima pagină a ziarului.

-Aţi primit amendă pentru vătămarea acestei mașini. Ma atenționează polițistul, întinzându-mi o hartiuţă.

Vătămarea? Mai mult ea m-a vătămat pe mine decât eu pe ea.
Cu toate astea, încuviințez, iar bărbatul se ridică în picioare, strigându-le oamenilor sa plece.

Ma ridic cu greu pe picioare, sprijinându-ma de camioneta din spatele meu și închizând ochii brusc când simt amețeala cum ma cuprinde.

Senzația de greaţă îmi acaparează stomacul și de abia am timp sa îmi sucesc gâtul spre stânga, înainte sa îmi vărs cina de aseară.
Simt cum polițistul îmi prinde părul cu mâinile și îmi întinde un șervețel atunci când termin.

Ma șterg rușinată la gură, privind în jur. Spre norocul meu, majoritatea curioșilor au plecat, dar trecătorii se uită cam ciudat la mine.

-Sigur sunteți bine? Păreţi cam palidă. Ma avertizează bărbatul, ajutandu-ma sa ma ţin de picioare atunci când ma clatin ameţită.