Decizia inimii /în curs de editare/

Chapter 16.

Ușa pe care o trântesc în urma reverberează în camera cu miros de dezinfectant în care mă aflu. Îmi întorc capul către pat, iar aerul mi se oprește în plămâni când temerea mi se adeverește. Tata stă întins pe pat, cu ochii închiși și faţa palidă, având câteva tuburi și perfuzii în jurul lui. Un aparat ticăie în dreapta mea, arătându-i bătăile constante ale inimii.

Mă îndrept grăbită către asistenta ce tocmai intră pe o altă ușă în încăpere și ridic mâna pentru a o opri din scoaterea vreunui cuvânt. Rămâne cu gura întredeschisă și ochii mari, ascultând întrebarea pe care i-o pun.

-Ce a păţit?

-Sunteți din familie? întreabă pe o voce subţirică ce aproape mă face să îmi pierd firea.

-Sunt fiica lui! Exclam oarecum jignită și îmi ridic frustrată mâinile în aer, repetând cu sufletul la gură întrebarea anterioară. Ce a păţit?

-Domnul Evans a suferit o cădere de calciu, îmi răspunde asistenta, ocolindu-mă și îndreptându-se spre o masă albă. Apucă cu degetele sale lungi o mapă incoloră și iese din cameră pe unde a venit, fără să îmi mai adreseze vreun cuvânt.

Înghit în sec și îmi trec limba peste buze, simţindu-le prea uscate. Cădere de calciu? De la ce? Din câte știu eu nu are probleme cu sănătatea.

Mă îndrept cu pași mărunți de patul lui, încercând să rețin lacrimile ce amenință să îmi curgă. Mi se rupe inima în două când îl privesc cum stă atât de vulnerabil și blând, asemenea unui copil. Brusc, îmi doresc să nu fi făcut atâta scandal din cauza faptului că Jessica e însărcinată.

-Îmi pare rău, tată. Șoptesc, prinzându-i mâna rece într-a mea.

Suspin ușor și simt câteva lacrimi cum mi se scurg pe obraji când privesc spre chipul lui ridat și blajin ce pare neobișnuit de liniștit. Nodul din gât mă împiedică să îi spun mai mult, dar sper să înțeleagă tot ce nu îi pot explica în cuvinte. Oricât de mult sunt supărată pe el pentru faptul că voi avea o soră sau un frate, tata este și va fi mereu pe primul loc. Numai gândul ca o să îl pierd într-o bună zi mă face să vreau sa îl leg de mine, la propriu. Este cel care a fost alături de mine tot timpul vieţii mele, încă de la primii pași si până acum. Nu am realizat cât de mult ţin la el până astăzi. E ca și cum aș conștientiza de abia acum ca atunci când îl voi pierde voi fi probabil mai distrusă decât de plecarea lui Chase. E o parte din mine, din inima mea. E părintele meu care mi-a acceptat toate greșelile și năzbâtiile și nu îmi pot imagina viaţa fără el.

Simt o mișcare mică în palmă, iar când îmi îndrept privirea în jos, zâmbesc larg, cu ochii în lacrimi. Palma tatei mă strânge ușor de a mea, iar ochii lui albaștrii se deschid, privindu-mă drăgăstos.

- Cum te simţi? Întreb în șoaptă, agăţându-mă de degetele lui ca de o ancoră.

-Înțepenit, se strâmbă cu o faţă dezgustată ce mă face să chicotesc involuntar.

Tăcem amândoi și doar ne privim. Dar pentru mine este destul. Este perfect, așa cum a fost mereu.

***

Se pare că vizita mea de două ore la tata nu a trecut neobservată, căci doctorii m-au dat afară ca să intre și Jessica. Ceilalți plecaseră, așa că a rămas doar Chase. Și cu toate că sunt în stare să merg singură acasă, iată-mă în mașina lui Chase. Liniștea e cât se poate de tensionantă, iar singurul care se aude este torsul motorului care se apropie de vila mea. Aș vrea să îl întreb de ce a plecat atât de grăbit aseară și de ce a venit fără să mă anunţe la spital. Dar totuși îmi este frică este să mă mintă.

-Ai niște șerveţele umede? Sparg tăcerea privindu-mi rimelul scurs în oglinda de sus.

-În torpedeu, îi aud vocea răgușită care îmi trezește fiori pe piele.

Îmi îndrept mâinile către locul indicat de el și îmi scufund mâinile în marea de hârtii și mărunțișuri până ajung aproape de fund. Pipăi în jur după mult-așteptatul pachet de șerveţele, dar degetele mi se opresc pe metalul rece al unei chestii. Ce e asta? Scot încet obiectul din torpedeu, privind cu ochii tot mai măriţi spre el.

Chase nu pare să îmi acorde atenţie, fiind atent la condus, dar probabil că eu sunt încremenită privind către pistolul ce îmi stă în palmă. Pare imens, mortal și înfricoșător, iar degetele mă furnică brusc să îl las jos. Mă simt murdară numai atingându-l, d-apăi folosindu-l.

-Ce caută asta la tine? Întreb cu glas tremurat, încercând sa nu scap arma din mână.

Tot brațul îmi tremură îngrozitor și îmi aud inima cum bubuie în urechi. Numai gândul ca Chase a omorât pe cineva cu așa ceva îmi face pielea să se zbârlească.

-La dracu'! Înjură el încordat, privind încruntat obiectul negru ce îmi provoacă palpitaţii. Pune-l la loc, Kate! Îmi ordonă cu o voce impunătoare și rece.

Parcă teleghidată pun pistolul aducător de moarte de unde l-am luat, privind în tot acest timp direct în ochii scînteietori ai lui Chase. Oare chiar ar fi în stare să ia niște vieți nevinovate? Încă ţin minte cum l-a terminat pe Ryan. Părinții meu cred chiar și acum că el s-a mutat pe nepusă masă în Europa, dar pe mine încă mă macină acest subiect. Și bătaia din club. Chase este mult mai violent decât credeam, iar gândul acesta aproape mă face sa plâng. Pe mine nu m-ar răni, nu-i așa?

-Ce caută acea armă la tine în torpedeu? Întreb după câteva clipe de tăcere, încercând să îmi ascund tremurul vocii.

-Sunt polițist, Kate. Sunt obligat să port așa ceva la mine pentru orice eventualitate. Îmi răspunde mult mai calm, de parcă i-ar fi fost luată o piatră de pe inimă o dată ce obiectul a dispărut printre marea de hârtii.

Nu spun nimic, căci creierul meu încă procesează noile informații. Într-adevăr am văzut polițiști care poartă arme atunci când patrulează pe străzi. Tata nu prea are nevoie de ea deoarece stă în birou. Dar Chase? Nu se poartă doar la uniformă? Sau trebuie sa o ai tot timpul cu tine? Oricum, nu cred ca armele polițiștilor sunt adevărate. Probabil au gloanţe oarbe, tranchilizante, sedative sau ceva de genul acesta. Sau cel puţin sper.

Mașina lui Chase parchează pe aleea din faţa vilei mele, iar eu ezit înainte sa deschid portiera.

-Suntem ok, nu-i așa? Întreb cu o voce mică, sperând la un răspuns pozitiv.

-Evident. De ce nu am fi? Îmi răspunde pe un ton egal.

Îmi mușc buza, gândindu-mă dacă este momentul potrivit să îl iau la întrebări. Probabil ca nu. Poate ca mâine... Sau poimâine...

Îmi îndrept capul spre el și îl sărut scurt, vrând să ies din mașină. Dar degetele sale îmi prind brațul, trăgându-mă înapoi, stârnind mici elctroșocuri la mica atingere.

- Doar atât? Întreabă cu buzele întredeschise, ameţindu-ma cu respiraţia sa mentolată.

Zâmbesc amuzată și îmi strivesc buzele de ale sale într-un sărut adevărat, ca pare sa îl mulțumească. Limbile formează propriul dans al dragostei, iar fluturii mei din stomac ma îndeamnă să îl apuc de gulerul tricoului, trăgându-l spre mine. Inspir scurt apa lui de colonie ce îmi întunecă rațiunea și îmi îndrept îndrăzneață mâinile către cureaua blugilor săi, făcându-l sa rânjească.

Acum nu mai contează incertitudinile mele. Acum contează doar el și efectul lui de necrezut ce îl are asupra mea.

Nu prea reușit capitolul...
În orice caz, doream sa va anunţ ca am început o nouă carte, numită "După ce totul s-a schimbat". Postez destul de rar, dar scriu mult mai detaliat și profund, ca sa zic așa. :)))

O zi plăcută și scuzaţi greșelile!