Iubire destinată

Capitolul 27.

- Cum merge?
- Tu auzi ce întrebare pui? Au trecut trei luni de când acel tip a încercat să mă calce cu mașina. De trei luni vin în acest apartament și îmi petrec toată ziua cu speranța că pot găsi ceva care să mă ajute. De trei luni sper ca acest coșmar să se termine și totul să fie ca înainte. Uită-te în jur. Tot ce vezi aici este tot ce avem. Toate mesajele scrise pe foi și lipite pe perete, fiecare cadou primit păstrat într-un loc din această încăpere, fiecare poză cu toate persoanele care și-au pierdut viața din cauza lui, fotografii și informații despre fiecare om care a apărut și care după părerea noastră au legătură cu marele și puternicul C, tot felul de piste și indicii care ne duc în eroare, accidentul tău și pe lângă asta mai sunt și problemele care au apărut în firmă și în familie.
- Vom trece peste, da?
- Nu știu cât o să mai rezist. Sunt sătulă să tot lupt și să nu dau nici un rezultat bun.
- Suntem pe punctul de a afla cine este. Sunt sigur.
- Eu nu aș fi. Jocul a început de ceva timp și eu cred că mai avem mult până vom obține ce vrem cu adevărat.
- Mergi să te odihnești. Continui eu să identific adresa și locul de unde a fost făcut apelul.
- Cred că îmi va prinde bine. Am zile bune de când apuc să dorm măcar o oră pe noapte. Sunt terminată.
- Dacă găsesc ceva o să te anunț.
- Bine.

Părăsesc încăperea și intru în dormitor. Mă trântesc pe pat și închid ochii.

O idee strălucită îmi trece prin minte și nu pot să cred că nu m-am gândit la asta și înainte. Îl caut pe fratele meu și îl găsesc la bucătărie.

- Cum ai dormit?
- Lasă asta.
- Ce vrei să spui?
- Am căutat indicii peste tot, dar a rămas un loc neatins.
- Cum ar fi?
- Apartamentul lui Vicky.
- Chiar că ai dreptate. Niciodată nu am fost acolo. Mă duc să obțin un ordin judecătoresc și mergem.
- Nu este nevoie. Mergem fără.
- Nu avem voie.
- Faci cum vrei, dar eu acum mă duc acolo.
- Te prind din urmă. Mă duc să-l obțin și vin.
- Bine.

Urc pe motor și în câteva minute ajung în fața blocului. Intru în lift și imediat ajung în fața ușii. O deschid și un nod se formează în gâtul meu. Aici am trăit cele mai frumose clipe alături de prietena mea, dar și cele mai urâte.

Încep să caut indicii care m-ar putea ajuta să rezolv cazul primit și sper să le găsesc. Intru în camera prietenei mele și mă opresc în fața ușii. Cu lacrimi în ochi pășesc pe covorul din cameră și mă așez pe patul ei. Toate amintirile erau acum prezente și mă distrugeau puțin câte puțin. Am neglijat-o foarte mult în tinerețe și mă durea foarte tare acest lucru. Cu greu mă ridic pe pat și încep să caut prin dulapuri și sertare. După ce am verificat fiecare colțișor a acestora mă dau bătută. Nu găsisem nimic, iar acest loc era singura mea salvare.

Înainte să ies din cameră zăresc o poză cu mine și ea pe noptieră. O iau în mână și părăsesc camera. Îl găsesc pe fratele meu căutând prin lucrurile sale și îl întrerup.

- Nu vei găsi nimic. Am căutat peste tot.
- Și?
- Nimic interesant. Nu adresă, nu numere de telefon, nu nimic.
- Chiar îmi pare rău.
- Și mie. Hai să mergem.

Părăsim încăperea și fiecare pornește în drumul său. Opresc într-un parc și mă așez pe o bancă. Era atât de multă liniște și iubeam să-i văd pe cei mici alergând după porumbei. După câteva minute mă ridic și mă îndrept spre motor. Iau casca în mână și o voce cunoscută mă întrerupe.

- Hei...
- Bună...
- Nu știam că ți-ai luat motor.
- A fost cu câteva zile înainte ca tu și eu să ne despărțim.
- Ți-am dus dorul.
- Și eu ție.
- Ai aflat cine a omorât-o pe Victoria?
- La asta lucrez acum. Vin de la apartamentul său. Am făcut o percheziție.
- Păi, ar cam trebui să plec.
- Și eu.
- Ne mai auzim.
- Desigur.