Iubire destinată

Capitolul 15.

* Matteo

Nu îmi venea să cred că am ieșit din spital. Eram atât de fericit că pot din nou să mă bucur de natură și de darurile ei. Ajung acasă și mă duc în cameră. Fac o baie relaxantă și mă îmbrac. O pereche de pantaloni albaștrii, o cămașă albă deschisă la doi nasturi și o pereche de teniși a fost vestimentația mea. Nu eram genul de om care să poarte sacouri și costume.

Intru în garaj și mă uit la frumoasa mea motocicletă. Ce bine că nu era cu mine când am avut accidentul. Sunt sigur că Alex este foarte supărat că i-am distrus motorul, dar i-am dat o sumă frumoasă de bani pentru a acoperi daunele făcute. Îmi iau geaca de piele neagră pe mine, îmi pun casca pe cap și introduc cheile. Odată ce aud cum motorul mârâie sub mine deschid garajul și pornesc pe șosea către o destinație necunoscută. Marco m-a sfătuit să renunț la viața de motociclist deoarece îmi poate cauza multe probleme la inima, dar nu pot să o fac. Motoarele sunt viața mea și nimeni nu va reuși să mă îndepărteze de ele.

Ajung în fața unui parc și privesc copii cum se joacă unii cu alții. Părinții erau și ei implicați în jocurile lor și era foarte frumos să-i privești. Cel mai frumos dar pe care îl poți primi de la Dumnezeu este un copil.

Văd un copil mic și blonduț în brațele unei femei care plânge și este agitat. Numai când i-am văzut ochișorii ceva în mine a luat viață. Ceva îmi îndrepta picioarele spre acel copil, iar când ajung în spatele femeii acesta începe să se oprească din plâns și chiar să râdă. Femeie se întoarce spre mine și rămân uimit când văd cine este.

- Tu?
- Christopher...
- Pot... Să iau copilul în brațe?
- Desigur.

Odată ce micuțul ajunge în brațele mele începe să râdă.

- Nu știu ce i-ai făcut, dar l-ai liniștit.
- Este copilul tău?
- Da. El este Eddie.
- Bună Eddie. Eu sunt Matteo Christopher.

Mă uit la ea și pot vedea în ochii săi acea sclipire. Privirile noastre se întâlnesc și nimeni nu putea să le despartă.

- Tot nu știu cum te numești. Am vorbit unul cu altul, dar tot nu știu ce nume se ascunde în spatele acelui trup. Îmi întinde mâna și spune:

- Sunt Michelle Castellon.
- Încântat de cunoștință.

O dată ce mâinile noastre se ating o senzație ciudată mă face să tresar.

- Ești bine?
- Da. Ai un nume foarte frumos.
- Mulțumesc. Când ai ieșit din spital?
- Azi dimineață.
- Și de ce nu stai acasă? Trebuie să te recuperezi.
- Sunt bine. Pentru a mă recupera nu am nevoie de odihnă. Tot ce vreau este să trăiesc fiecare clipă pe care mi-o oferă viața.
- Te admir. Niciodată nu am mai întâlnit un bărbat ca tine.
- Nu am avut o viața ușoară, dar am reușit să trec peste tot.
- Nu ai vrea să-mi povestești?
- Nu este momentul și nici locul potrivit. Poate ieșim într-o zi la o cafea sau la o plimbare.
- Cu mare placere. Ar trebui să plec. Sunt sigură că Jacob ne așteaptă acasă.
- Da și eu ar trebui să plec. Trebuie să trec pe la un prieten. Mâine plec din oraș și nu știu când mă voi întoarce.

- Pleci?
- Da. Am nevoie de timp să pun în ordine tot ce am pățit în ultimul timp.
- Nu a fost ușor, nu-i așa?
- Nu. O să-ți povestesc când ne vom reîntâlni. La revedere Michelle.
- La revedere Christopher.

Îi dau băiatul și urc pe motor. Bag cheia în contact iar în secunda următoare zburam deja pe șosea.

...........................................................

- Doamne ajută-mă să înțeleg. Ce are omul ăsta de nu îți poți lua gândul de la el? Ce repede l-a făcut pe Eddie să se liniștească. M-am chinuit minute bune, iar el doar cu o privire și o mângâiere a reușit să-l calmeze.