Mesaje anonime

Capitolul 10.

Ziua 10.

Aby: "Astăzi este marea zi!"

J: "Vai, dar ce matinală eşti. Ai noroc că astăzi merg până în mall."

Aby: "Am emoții. Am multe emoții."

J: "Stai liniştită. Nu mănânc oameni."

Aby: "Sunt sigură."

J: "Sau nu."

Aby: "Sau da."

J: "Să laşi geamul deschis. O să vin la miezul nopții."

Aby: "Bine, atunci."

00:00

Scârțâitul podelei mi-a dat o stare de nelinişte, amintindu-mi după câteva clipe că singura persoană care ar putea fii este J. Nu m-am gândit niciodată că o să vorbesc timp de zece zile cu o persoană necunoscută şi nici nu m-am gândit că o să ajung să țin la ea.

Bucuroasă că o să-i văd chipul, m-am ridicat în şezut.

-Bună, Abygail!

O voce groasă, hotărâtă, mi-a rostit numele. Chiar îmi plăcea cum a sunat "Abygail" spus de el.

-Bună, J!

-De preferat Julian.

-Ce nume frumos, am spus sincer după câteva clipe de tăcere.

Am simțit cum paşii lui grei se apropie de pat, aşa că m-am făcut micuță sub plapuma groasă.

-Îți este frică de mine, aşa-i?

Întrebarea lui m-a luat pe neprăgătite, reuşind să murmur doar adevărul. Îi putea simți deja respirația mentolată şi parfumul bărbătesc. În slaba lumină a nopții puteam vedea o siluetă înaltă, mult mai înaltă de cât a spus el. De undeva de sub o glugă ieşeau câteva fire buclucaşe de păr. Ochii îi luceau dar nu-mi putea da seama de culoarea lor.

Îl vedeam, îl vedeam în sfârşit.

Nu am recunoscut prin sms-uri nimic. Nu i-am spus că ardeam de nerăbdare să-l cuprind într-o îmbrățişare şi să-i sărut buzele. Nu voiam să-i spun că vreau să zac cu, capul pe abdomenul lui în bătaia lunii.

-Ăm, te poți ridica? A întrebat după câteva clipe în care ne analizam unul pe altul, de parcă el m-ar vedea prima dată.

I-am ascultat rugămintea, imediat el zdrobindu-şi buzele de ale mele. Nu m-am retras, ci i-am pus mâna în păr şi m-am lăsat purtată de pasiunea dintre noi doi.

Încă nu-mi venea să cred ce se întâmplase în ultima săptămână şi câteva zile. Nu puteam să cred că o sa reuşesc să țin la o persoană pe care nici măcar nu am văzut-o în lumea reală. Tot ce ne lega era mesageria şi puține amintiri petrecute în scris.

Nu speram ca lumea virtuală să mă îndrume spre o astfel de experiență, dar nici nu regretam. Nu regretam faptul că un bărbat îmi ştia toată viața, iar eu în loc să fac ceva, puneam apă la moară.

Despărțirea noastră a fost datorată simplului fapt că numai aveam aer. Am rămas amândoi legați de nasurile noastre ce se atingeau uşor la vârf.

-În sfârşit.

Aceste două cuvinte m-au făcut să mi se facă inima cât un purice şi să-mi pară rău că în prime trei zile de când vorbeam eram o nesimțită. Prin faptul că şi-a făcut timp să vină într-o oră aşa târzie din noapte, aici lângă mine.

-Te iubesc!

Cele două cuvinte mi-au transmis un fior şi m-au împins spre un gest calculat necugetat, dar ce era cugetat în momentul ăla?

Mi-am lipit buzele de ale lui, formând un sărut pasional, uşor animalic. Mâna lui îmi forma cerculețe imaginare pe spate, iar mâna mea îi ciufulea părul şaten. Ochii săi mă fixau, în timp ce eu preferam să mă scufund în negru, închizând ochii.

Nu i-am răspuns la declarație fiindcă sincer nu simțeam iubire față de el, îl plăceam, îl simpatizam dar nu-l iubeam. Nu voiam să mint. Să-i fac speranțe deşarte.

O relație are la bază adevărul şi încrederea, nu?

Îmi imaginam o relație cu el, dar nici măcar nu eram împreună. Poate el voia să profite de mine. Dacă îşi bătea joc?

L-am împins şi am scăpat un țipăt scurt.

-Pleacă. Vreau să pleci. Pleacă! Cuvintele mele l-au neliniştit, dar nu s-a împotrivit dorinței mele.

Aruncându-mi un zâmbet trist, a părăsit încăperea în care aerul era ticsit de mirosul lui. Din el rămăsese parfumul scump, ce era împrăştiat peste tot.

**

Bună! Da, am pus next. O să postez din două în două zile, o dată la Jurnal de Sentimente, o dată aici şi tot aşa.

Sper să vă placă!