Mesaje anonime

Capitolul 44

-Cum adică este moartă? Urlu.

-Moartea este un moft. Bucură-te că am ales asta. Vrei să auzi celelalte variante? Ei bine, vrei nu vrei, îți spun.

Un bărbat trecut de vârsta mijlocie, îmi smulge arma din mână și o pune într-un buzunar al gecii sale.

-Alexander! Gata cu jocurile! Vă rog frumos să-l ignorați pe Alexander, uneori tinde să fie mai cretin decât de obicei.

-Cine dracu ești? Îl întreb pe bărbosul ce mi-a furat singurul obiect ce-mi putea salva viața.

-După cum spuneam, vreau doar să discutăm, continuă fără să răspundă la întrebarea pe care i-am acordat-o. Un nou pericol este la orizont și spre norocul tuturor, eu și Alexander am găsit o soluție.

-S-au întors?

-S-au întors! Și o să se întoarcă de fiecare dată dacă nu-i omorâm pe fiecare în parte! Soluția este simplă și planul ușor. Ne unim, dar ei nu trebuie să știe. Unificarea este strict secretă.

-Dacă pe boul de Aiden puteți să-l duceți cu zăhărelul, pe mine nu. Unde este Abygail? Întreabă Eric pe un ton grav.

-Ești nou. Nu știi cine sunt aceștia, spun. Urmează sfârșitul tuturor, mai ales al orașului.

-Și o dăm dracu pe Abygail? Pe bune? Întreabă Hayley.

Înghit în sec. Primul lucru pe care trebuia să-l fac, era să întreb de Abygail. La naiba cu toate și cu tot.

-Unde este?

-Este moartă, repetă Alexander.

-Abygail este răzbunarea noastră. Nu este de ajuns pentru moartea lui Katherine, dar ne mulțumim, continuă bărbatul misterios.

-Cine dracu este Katherine?

-Fata pe care ai violat-o și omorât-o, deși știai că are doar 15 ani! Țipă Alexander, vizibil rănit.

-Ai omorât un copil? Întreabă Freya.

Privesc în jur, la oamenii ce așteaptă un răspuns de la mine. Ce urmează să spun? Că sunt un criminal tâmpit? Că n-am făcut nimic și după să am mustrări de cunoștință?

-Eram beat, la naiba, eram beat!

-Nu, erai doar prost! Ești un criminal prost! Urlă Hayley, trântind arma pe care o avea în mână. Prima ta regulă a fost să nu implicăm copii, în mafia noastră n-au ce să caute copii, nu ne batem cu copii și la naiba, nu omorâm copii neînarmați. Ești un monstru! Abygail este și ea o copilă, este minoră! Și acum este moartă, datorită faptului că s-a îndrăgostit de un dobitoc!

-Și tu? Tu când te-ai îndrăgostit de Enzo? Când ne-ați trădat? Și totuși, privește, spun și-mi rotesc mâinile în jurul corpului, sunteți amândoi aici! Câți ani aveai când ai intrat în căcatul ăsta? Câți ani aveai când ai omorât-o pe mama? Te rog să încetezi, surioară!

-Te urăsc! Urlă fata ce-mi este soră de douăzeci de ani.

-Rămâi aici, acum! O îndemn când o văd părăsind încăperea.

-De ce? Pentru ce? De ce să stau lângă tine când pot să am o viață normală? Îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii, frațiorule! Să te duci la dracu!

Părăsește încăperea, mai apoi clădirea. Chiar mi-am pierdut sora sau este doar o criză tâmpită de a ei?

-Putem să continuăm? Dramele îmi provoacă migrene și migrenele oboseală!

-Da, răspunde Freya.

-Ne vedem cu echipa adversă, joi, la oră douăzeci și trei și patruzeci și cinci de minute la Splash. Veniți neînarmați, dispunem de tot, pentru ambele echipe.

Cu astea spuse, îi strânge pe toți și pleacă, fără să ne ureze o seară plăcută, cum oricum nu mă așteptam să o facă.

-E o capcană, spune Freya. Au spus să venim neînarmați. Cum să vii la o luptă cu un necunoscut fără arme?

-Sunt de acord cu tine, recunosc. Îmi pare rău pentru tot!

-Fiecare lider are dreptul să greșească, dar să nu se mai repete! Spune Enzo, venind înspre mine.

-Abygail a fost o fată tare, tare specială!

Vocea lui Eric mă trezește la realitate. Abygail chiar este moartă!

*perspectivă Abygail*

Deschid ochii ușor, închizându-i imediat la loc din cauza luminii puternice, care intră pe fereastra din dreapta mea.

-În sfârșit, spune o voce vagă, dar cunoscută. Chiar începusem să-mi fac griji!

Îmi întorc privirea spre direcția de unde venea vocea. Alexander, îmbrăcat în pantaloni de trening gri și un hanorac larg, îmi zâmbește cu gura până la urechi, dezvăluind aparatul metalic ce-i rearanjează dantura, ce pare oricum perfectă.

-Unde sunt? Reușesc să șoptesc.

Simt un gust oribil în gură și clar am nevoie de un pahar de apă, dar nu mai am puterea să-i cer.

-Vrei niște apă? Mă întreabă, ignorând întrebarea mea.

Dau din cap în semn afirmativ și aștept lichidul ce sper să mi schimbe senzația de uscăciune pe care o am în întreg corpul.

Îmi întinde un pahar de plastic cu apă și mă ajută să-l beau. Îi fac semn să-mi mai aducă unul și-mi aduce imediat.

-Merg să-l chem pe tata, sigur știe ce urmează să facem!

-Stai puțin! Vreau să vorbim puțin, înainte să-l chemi.

-Da, sigur!

-Unde sunt? Te rog răspunde de data asta?

Vorbesc atât de încet, încât mi-e teamă că nu mă aude. Spre fericirea mea, zâmbește ușor.

-La mine acasă, răspunde simplu.

-Ce s-a întâmplat? De ce sunt aici? Întreb de data asta, mult mai panicată.

-Toate la timpul lor, spune și se îndreptă spre ușă.

Imediat după ce dispare pe hol, îmi aduc aminte de telefonul pe care mi l-a dat Aiden pentru urgențe, asta sigur este o urgență. Încerc să mă ridic, dar constat șocată că ambele mele picioare sunt puse în gips. Nu-mi aduc aminte să fii rupt pe unul dintre ele.

Caut cu privirea gecuța de blug, pe care o aveam peste hanorac, dar nu este nicăieri. Unde naiba este? Am uitat-o în mașina lui Aiden? El de ce nu este aici?

-Abygail, el este tatăl meu, Gerard!

Mă întorc spre ei și rămân șocată când văd cine este de fapt Gerard.

********

Cam asta și pentru astăzi! Am timp berechet acum să scriu și sunt super fericită pentru acest lucru, dar și super tristă pentru ce se întâmplă în lume. Be safe!

Lectură plăcută!