Mesaje anonime

Capitolul 16.

Am înghițit în sec, aşteptând ca Julian să-i dea un răspuns. Le aruncam priviri speriate amândurora, unul dintre ei rânjind, altul fiind în aceeaşi stare cu a mea.

Şi-a dus mâna la spate, scoțând un obiect din metal negru. Un pistol, un pistol de-a dreptul superb care, mai târziu avea să mă omoare. Mă îngrozea prezența noului obiect în apropierea mea.

Din nou, mă gândeam la faptul că înainte să-l cunosc pe el, era mult mai frumos. Nu riscam să fiu împuşcată în propria mea sufragerie, şi nu trăiam cu frica că pot fii urmărită de tipi dubioşi.

Sirenele de poliție au răsunat în apropierea noastră şi suflarea mi s-a tăiat. Am auzit un foc de armă de afară, după unul din casă. Nu am văzut unde a picat, până ce nu m-am întors cu spatele şi l-am văzut pe J privindu-mă pierdut. Tricoul său era pătate de acel lichid roșu, la fel şi cămașa mea.

Am înghețat şi m-am întors plină de dezgust spre omul ce a vrut să-i ia viața iubitului meu. Speriată, de faptul că încă are arma ațintită asupra noastră, m-am ghemuit, căzând o dată cu Julian.

Dacă era să mor, măcar ştiam că a fost vina mea. Dacă iți faci singur plasa, urmează să cazi în ea.

*

Nu ştiu să spun cât este ceasul, sau cine sunt. O durere apăsătoare se formează în creştetul capului şi țicăitul enervant al un ceas de pe perete face ca atmosfera să fie şi mai tensionată.

O respirație în plus față de a mea domnină salonul şi răsuflu uşurată când văd o fată cu cel puțin cinci ani mai în vârstă decât mine. Îi observ îmbrăcăminte non culoră şi zâmbetul când vede că mă mişc.

-Eşti ok? Are o voce aşa pițigăiată şi neplăcută, cu un accent italienesc încât simțeam cum timpanele mele o să cedeze uşor uşor.

Nu pot să vorbesc. Nu ştiu cum să vorbesc, nu reuşesc să articulez cuvinte şi gândul îmi zboară la băiatul cu pistolul în mână.

Tot ce îmi amintesc este cum un trup, cade secerat pe lângă mine şi eu izbugnesc în plâns, lăsându-mă lângă el. Nu ştiam prea multe despre acel individ, şi amintirile sunt blurate.

Tot ce vreau este să privesc ecranul unui telefon pentru a vedea cât este ceasul şi să mă duc la toaletă.

Desigur că nu mi-am exprimat dorința cu voce tare, aşa că asistenta doar mă privea, zâmbind prostesc, jucându-se cu două degete.

-Nu cred că sunt ok după ce m-am trezit pe un pat de spital.

Vocea mea a sunat mult mai dur de cât mi-aş fii dorit. Reacția fetei a fost una neaşteptată, doar zâmbind şi oftând.

-E greu la început.

E un moment de deja-vuu.

Tot ce înțeleg din propoziția rostită de ea este că o iau de la început. Acum cinci ani, când am avut un acccident grav de maşină, un domn bătrân, cu barbă şi chelie mi-a spus acelaşi lucru. L-am crezut, iar după ceva timp totul a fost ca înainte. Doar că era de la început.

Mă simțeam ca atunci, neputincioasă față de nimic, singură şi goală pe interior. Îmi era frică să-mi privesc reflexia în oglindă din cauza zgârieturilor adânci.

De ce se repeta această întâmplare?

Norocul este acum că doar am leşinat, sau poate am stat în comă, dar clar este că această asistentă mi-a trezit fiori pe şira spinării şi gânduri despre anii trecuți. M-a indus în eroare, pot zice.

Am zărit un telefon pe noptiera de alături şi am întrebat-o pe domnişoară dacă poate să-mi aducă micul gadget. A zâmbit, ca de fiecare dată de când port o discuție cu ea.

Un mesaj era pe ecran, iar spre surprinderea mea telefonul nu avea parolă, asta făcându-mi vizualizarea mesajului mult mai uşor de realizat.

Anonim: "Îmi pare rău că şi tu te-ai rănit. Am fost ieri să te văd la spital, dormeai ca un îngeraş. Crede-mă că Julian este un fals, iubito te rog, să nu cazi în capcana lui. Te iubesc, scumpa mea! Ai grijă de tine, te rog, te rog din suflet."

Aby: "Cine eşti? Cine este Julian?"

Am lăsat telefonul lângă mine, oftând exasperată de tot. Nu eram sigură de ce să cred despre acest mesaj, doua noi persoane apărând brusc în viața mea.

Julian şi...Anonimul?

***

Imi pare rău că neglijez Wattpadul, dar efectiv numai am timp de nimic.

Sper să vă placă❤