Mesaje anonime

Capitolul 52

-Mai avem o oră jumătate, spune Alexander după ce ne urcăm din nou în mașina.

Pauza de la un popas din drum m-a ajutat mult. Mi-am dezmorțit picioarele, am băut o cafea tare și l-am privit pe partenerul meu de vacanță cum fumează o țigară. Chiar înainte să plecăm, am trecut și pe la toaletă, mi-am aranjat puțin părul și m-am spălat pe mâini.

-Pune muzică, te rog! Mi-ar plăcea să cânt puțin!

-Ce melodie dorești?

-Te las să mă surprinzi, îi răspund și-mi pun centura.

Se întorce și zâmbește. Imaginea asta îmi provoacă o stare puternică de deja vuu, iar după puțin timp de gândire mi-l imaginez pe Aiden în locul lui. Am fost cu el în mașină, mi-a zâmbit și soarele îi lumina ochii superbi. Exact cum se întâmplă și acum.

-Ești bine?

Dau din cap în semn afirmativ și-l îndemn să pornească muzica. Se conectează cu telefonul la difuzorul mașinii și caută prin lista sa de melodii, una anune.

-Hmm, cred că asta o să-ți placă!

Recunosc imediat melodia, după doar câteva secunde de la începutul acesteia. Este un cântec cunoscut, interpretat de unul dintre cei mai buni cântăreți ai secolului douăzeci.

Încep să mă mișc pe ritm, zâmbind.

Cânt, dansez și-l privesc cum conduce. Mișcă și el din cap pe ritmul melodiei, privind drept în față. Mă simt fericită, după mult timp de la despărțirea dintre mine și Aiden mă simt eu.

-Mă gândeam să vizităm un parc de aventură, apoi luăm prânzul la unul dintre restaurantele mele preferate și după poate mergem cu barca pe lac. Ce spui? Preferi altceva?

-Nu, este absolut minunat! Mulțumesc că faci asta pentru mine!

-Oricând, iubito! Spune și-mi prinde palma în mâna sa, o duce în dreptul gurii și plasează un pupic pe aceasta.

Hotărăsc să ignor apelativul pe care l-a folosit și zâmbesc. Mă simt chiar bine și dacă lui îi face bine să mă numească așa, nu pot decât să mă bucur.

-Știi, ai început să-l uiți pe el?

-Aiden?

-Mhm, el.

-Prefer să nu vorbesc despre asta acum. Am o stare foarte bună și nu vreau să las nimic să strice asta.

-Sigur, cum dorești! Trebuie să oprim la o benzinărie să fac plinul și merg să-mi mai iau o cafea, vrei și tu una?

-Dacă te oferi tu, da!

Râde ușor și nu pot să nu observ cât de bine arată când râde.

Poate chiar sunt fericită. Poate chiar și J, băiatul cu număr necunoscut ce obișnuia să-mi scrie acum câțiva ani m-a făcut să fiu așa. Poate Eric, poate Aiden. Sunt bucuroasă că am ajuns aici, lângă Alexander. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar știu că am lângă mine un bărbat ce mă respectă. Nu știu dacă alegerile mele au fost corecte, dacă o să-mi mai revăd familia, sora sau pe cei ce obișnuiau să-mi fie apropiați.

Timpul trece repede, oamenii vin și dispar din viața ta. Omul e ca o rană, apare, crește și se schimbă, apoi îmbătrânește și dispare.

Oprim pentru a doua oară și-l privesc cum coboară și pune benzină, apoi intră și plătește. Se întoarce și cu cele două cafele promise și-mi înmânează unul dintre paharele de carton.

Sorb cu poftă din lichidul maroniu și oftez.

-S-a întâmplat ceva? Mă întreabă, vizibil îngrijorat.

-Nu. Doar sunt nerăbdătoare să ajungem.

Râde. Ce râs colorat.

-Ajungem în vreo două ore, poți să încerci să adormi, o să treacă timpul mult mai repede.

Îl ascult și-mi las capul pe geam, privind natura ce pare să alerge pe lângă noi. Vântul bate destul de tare, astfel încât copacii par să se îndoaie.

Melodia de pe fundal acompaniază perfect atmosfera, așa că închid pleoapele, lăsându-mă prinsă în plasa viselor.

*

-Aby? E a doua oară pe ziua de azi când mă rog de tine să te trezești!

-Mm? Murmur, încercând să mă ridic.

Din cauza poziției oribile în care am dormit, gâtul îmi este amorțit, iar spatele mă doare. Mă forțez să mă mișc și mă frec la ochi.

-Am ajuns de jumătate de oră dar mi-a fost milă să te trezesc. Dormeai ca un îngeraș.

Zâmbesc și mă privesc în oglinda laterală. O urmă se observă pe obrazul drept, probabil căpătată de la modelul scaunului. Puținul rimel aplicat înainte să plecăm s-a întins sub ochi, așa că arăt ca un panda.

-Haide, am dus gemantanele în cameră! Mergem în parcul despre care ți-am vorbit!

Mă chinui să îndepărtez stratul de negreală și după ce reușesc, deschid portiera și ies afară. Aerul rece mă izbește direct în față. Adierea slabă a vântului mișcă ușor frunzele copacilor, formând astfel un tablou frumos.

-E momentul să-ți spun că te iubesc?

************
Helăuuu! Încă un capitol, ne apropiem ușor ușor de final :))

Lectură plăcută, cititori!