Mesaje anonime

Capitolul 11.

Mă simțeam prost. Tot ceea ce rămăsese de când plecase din camera mea acum două săptămâni, era geaca sa de piele pe care a uitat-o pe fotoliu. Mă gândeam cum ar fii să am curajul să-i dau un mesaj şi să-l întreb ce face şi dacă îşi doreşte obiectul vestimentar înapoi.

De aproape cincisprezece zile nu mi-a mai dat niciun email sau orice cuvinte tastate la întâmplare pe tastatură. Este un moment naşpa acum, o parte a vieții când simți că ai vrea să te întorci în trecut şi să repari greşeala mult regretată. Păcat că asta se poate întâmpla numai la desene animate, şi că televizorul nu se potriveşte cu lumea reală.

Sărutul nostru a fost unul adevărat, ticsit cu sentimente şi iubire. Mâinile mele năstruşnice parcă erau făcute să se joace în părul său mătăsos, iar degetele sale creau cerculețe şi parcă şi acum simțeam pielea fină a palmei sale plimbându-se pe sub pijama.

De câteva zile pofta mea de mâncare s-a redus, şi am rămas doar cu mărul mâncat săptămâna trecută. Un nou regret este faptul că o ignor pe mama mea ce mă roagă să-i explic ce se întâmplă cu mine şi să mănânc, dar eu țip şi ea pleacă tristă întorcăndu-se peste ceva timp.

Din păcate, i-am auzit discuția în această dimineața cu tata şi mila ce i-o purtam din cauza comportamentului meu jalnic, s-a redus la zero.

"Trebuie să chemăm un psiholog, ceva nu este în regulă cu ea. Dacă nu vrea să vorbeacă cu noi, poate cu un străin o să reuşească să o facă."

Dacă are impresia că eu sunt nebună, greşeşte. Iubirea este un sentiment naşpa, şi mi-am jurat că cel puțin două luni o să-l țin departe de mine. În plus, Julian a fost un caz special fiindcă de niciun băiat nu m-am îndrăgostit în doar zece zile.

Am hotărât ca în această după-amiază să fac o plimbare prin pădure şi să ascult rugămințile disperate ale mamei mele ca să mănânc ceva. Aveam nevoie să-mi limpezesc gândurile şi să-i spun că nu am nevoie de un psiholog şi că am avut o perioadă mai nasoală din anumite lucruri mai mult sau mai puțin importante.

Mi-am dat jos tricoul pe care îl port de mai bine de două zile împreună cu, colanții. Părul mi l-am desprins din cocul făcut în dimineața asta, rămânând naturală. Pe mâna dreaptă, la încheietură se putea observa "tatuajul" făcut cu un marker şi câteva pixuri.

Era o inimă. O inimă colorată, zâmbitoare ce parcă arăta că radiează de fericire.

Însă, în interior era neagră, fără pic de culoare. Era ca şi cum te-ai fii pierdut într-o gaură neagră şi cauți un indiciu să ieşi din ea. Din păcate, inima aceasta ținea captivă în ea suferință şi durere, dar nu voia să arate ce simte defapt.

Considera că închisul în ea este cea mai bună metodă. Credea că fără vorbele în plus ale celorlați o să fie totul mai bine.

Eu i-am urmat exemplul, ştiind că mai bine de două-trei săptămâni nu o să dureze mica mea escapadă din lumea reală. După singurătate, mereu te simți mai bine, mai liber.

"Îmi lipseşti."

Nu ştiu dacă mesajul pe care tocmai l-am citit a fost un vis, aşa că m-am ciupit uşor de mâna zâmbind de fericire, însă m-am întristat când am văzut de la cine era mesajul.

"Timeea".

Nu ştiu ce m-a durut mai tare; faptul că el a şi uitat de mine sau că fericirea mi-a fost stricată de un simplu nume. Poate chiar vorbeşte cu altă fată acum şi poate că o iubeşte pe ea.

Dacă eu aparțin trecutului, pentru el?

El pentru mine este treaz non stop în inima şi sufletul meu. Nu ştiam că se pot crea nişte sentimente aşa puternice în mai puțim de două săptămâni. Nu înțelegeam nici cum lui i-a trecut o iubire ce mi-o poartă de câțiva ani.

Mă mint singură. Această neînțelegere este cauzată din cauza mea. Eu l-am gonit când el simțea cel mai mult nevoia să vină la mine.

****

Bun, ştiu că trebuia să pun next la Jurnal de Sentimente, doar că nu am avut destul material ca să pot prezenta ceva.