Mesaje anonime

Capitolul 13.

Lăsând deoparte teoriile despre acest om ce m-au tot răscolit în ultima jumătate de oră, am răsuflat uşurată când nu am mai auzit mişcare în casă. Din păcate, corpul meu era stăpânit în continuare de frică şi nesiguranță.

Nu am mai primit niciun sms de la Julian şi asta îmi dădea o stare în plus de spaimă. Dacă nu era în siguranță?

Cu degetele tremurânde am hotărât într-un sfârşit să deblochez ecranul telefonului şi să rămân preplexă când am observat un mesaj de la o persoană necunoscută cu un număr din străinătate.

Anonim: "Voi afla unde te-ai ascuns şi nu va fii ok. Deja ştiu multe despre tine şi te rog, să-i mulțumim lui Julian că mi le-a spus."

Nu i-am răspuns, dar sigur el era lacrima ce îmi curgea pe obraz. Din asta, mi-am dat seama că iubirea ce mi-o poartă este nulă şi că toate cuvintele frumoase s-au dus pe apa sâmbetei, doar din cauza mea.

Faptul că eu l-am gonit cu o privire inocentă şi cu nişte ochi mari, plini de lacrimi l-au făcut să creadă că eu înțeleg prin asta că tot este o greşeală. Dar a bănuit greşit. A înțeles ce nu trebuia.

De ce? De ce nu poate fii cum îmi doresc eu? De ce nu pot comanda eu inimii ce să facă?

Întrebările au rămas pe tăblița din mintea mea în care zac atârnate amintiri şi vise din copilărie, încă neîmplinite. Răspunsurile sunt inexistente la majoritatea lucrurilor de acolo, de aia au ajuns să fie singure, uitate de mine.

-Abygail! O voce mult prea cunoscută a răsunat în încăpere, ajungând până în dulapul unde mă aflam de ceva timp.

Dacă folosea vreun truc băiatul di-nainte ca să ies din ascunzătoarea mea?

Aby: "Tu eşti?"

J: "Unde eşti?"

Aby: "Cu ce eşti îmbrăcat?"

J: "Teneşi, pantaloni de trenning şi maiou."

Am analizat prin crăpături ținuta sileutei din fața mea, ajungând la concluzia că Julian se află undeva lângă patul meu. Cu uşoare ezitări, am deschis uşor uşa de la micuțul dulap.

Da, era acolo. Era cu spatele la mine, încă nefiind sigur de prezența mea în casă?

-J? Am rostit nesigură, văzându-l cum se întoarcea spre mine.

Avea nişte ochi umflați, cu cearcăne şi zâmbetul lui pe care l-a afişat în prima seară când ne-am văzut era inexistent. Părui şaten era ciufulit şi se vedea clar că a pățit ceva.

Am dat să mă năpustesc la buzele lui, dar el a dat negativ din cap, mergând un pas în spate. Fără să-mi doresc asta, bucuria mea a scăpat din strânsoarea mea, plecând şi lăsând-o pe domna tristețe să-i ia locul.

-De ce? Am reuşit să întreb, după ceva minute în care liniştea ne îmbrățişa din toate direcțiile.

-Fiindcă asta a fost decizia ta, Abygail. Eu nu sunt jucărie şi o dată ce răspunsul tău a fost negativ, aşa voi şi eu în prezența ta.

-A fost o greşeala. O mare neînțelegere. În aceste două săptămâni mi-ai lipsit enorm. Ştii prea bine că mă ataşez rapid de persoane şi după nu reuşesc să renunț la ele. La naiba cu aceste sentimente! Te plac, Julian!

Am lăsat instinctele să-mi ghideze cuvintele şi inima să le pună cap la cap, după fiind rostite de gură. Tot cea ce a mărturisit adevărul şi tot ce simțeam s-a dus la un dans neinvitat cu alte două buze la fel de mari şi rozalii.

Lumina neonului pâlpâia deasupra noastră şi picăturile ce abeau au hotărât să vină cântau o melodie pentru valsul nostru.

-Ce se întâmplă aici? Vocea ascuțită a mamei mele a răsunat în cameră, făcându-mă să tresar.

Ne-am despărțit, uşor speriați.

-Nu mi-ai spus că ai un iubit! A continuat mama zâmbind, schimbându-şi starea imediat.

-Nu suntem împreună, am potrestat ofensată.

-Adică, încă nu am făcut ceremonia cu: "Vrei să fii iubita mea?", dar ne placem, nu Abygail?

Amândoi s-au întors spre mine, cu zâmbetul până la urechi, aşteptând să zic "da", infierent de situație.

-Da. Ne placem.

Răspunsul meu a venit ca cireaşa de pe tort pentru mama, fiindcă am văzut cum lacrimi de bucurie i-au invadat ochii.

**

Mi-a fost rău în maşină, astfel în cât nu am fost în stare să termin de scris acest capitol. Important este că acum este aici 💜