Obsesie [pauză]

20 - Se află adevărul

*la fiecare 10 capitole pun câte un titlu pe care le simbolizează pe următoarele 10*

Cu toate că a fost doar un vis, cred că instinctul încearcă să-mi spună ceva, dar ce?

Oftez fără să vreau, ceea ce îi atrage atenția lui Draco.

─ Ești bine? întreabă.

Dau din cap în semn afirmativ, dar nu prea credibil.

─ Ba nu, nu ești.

Nu răspund. Îmi pun mâna pe pieptul lui, încercând să ascund faptul că am ceva ce nu vreau să-i spun. Mă trage mai aproape de el și mă sărută pe creștetul capului.

─ Eve... ce e? spune oftând.

─ Nimic! mă răstesc eu, fără să vreau.

Îmi pun mâna pe frunte, regretând că am ridicat tonul. De obicei, când făceam asta cu Colin, o pățeam, dar Draco reacționează cu calm. Când e pe cale să spună ceva, i-o iau înainte.

─ Scuze, nu știu ce m-a apucat, spun încet.

Îmi ridică capul de pe pieptul lui, astfel să-l pot privi în ochi. Îmi dă câteva fire de păr la o parte de pe frunte și se uită oarecum supărat, dar ceva îmi spune că nu e supărat din cauza simplului fapt că m-am răstit, ci pentru că nu-i spun ce am pățit. Încerc să evit contactul vizual.

─ Babe, ce-ai pățit? întreabă.

─ Sunt doar obosită. Putem vorbi dimineață?

─ Dacă e ceva ce te apasă, nu. Vreau să știu acum.

Mă eliberez din brațele lui, ajungând cu capul pe perna de lângă. Se întoarce și el pe o parte și mă privește, așteptând să-i povestesc. Ezit. Nu știe nici de Colin că a dat în mine, nu știe nici ce am visat și de  întrebarea care nu îmi dă pace. Mă gândesc cum să formulez, așa fel încât să nu reacționeze urât, și, poate, întâmplarea să nu sune atât de haotic. Prin privirea pe care mi-o aruncă, nu pot distinge nici măcar un strop de afecțiune. Nu știu dacă e din cauză că e obosit sau chiar nu-i pasă. Aleg să cred prima variantă.

─ Eve, ai de gând să spui ceva sau nu? întreabă într-un final, vizibil enervat.

─ P-Păi... dacă nu te-ai mai uita așa la mine, mi-ar fi mai ușor, spun bâlbâindu-mă.

─ Cum mă uit?

─ N-Nu știu... enervat, obosit, de parcă aș fi o povară pe capul tău.

Râde și își deschide brațele pentru a mă cuibări între ele. Fac așa cum vrea, dar tot nesigură pe mine.

─ Eve. Nu ești o povară pentru mine, spune amuzat. Sunt obosit, probabil de asta mă uitam așa.

Răsuflu ușurată când aud ce zice, dar tot nu am inima împăcată. Când realizează că nu m-a convins, îmi ridică bărbia spre el și mă sărută. Un sărut lung, care nu aș vrea să se termine niciodată.

─ Acum e totul clar? întreabă calm.

─ Nu știu... mă prind greu. Eu zic să-mi explici până înțeleg, spun zâmbind.

─ Atunci m-aș bucura dacă nu ai înțelege niciodată.

Râd și mă sărută din nou, de data asta, sărutul devenind mai pasional. Mâinile lui ajung să-mi circule pe tot corpul, ceea ce îmi dă un fior pe șira spinării. Brusc, nu mă mai gândesc la Colin, la întrebarea care îmi tot circula prin minte. Ajung peste el, dar când vede că vreau să-i dau jos tricoul, din nu știu ce motiv, mă oprește. Ridică o sprânceană, parcă gândindu-se la următoate mișcare pe care o are de făcut.