Obsesie [pauză]

Captiolul 66

Din nou și din nou, așa cum se întâmplă mereu, întrebările mele rămân fără răspuns.

Ca întotdeauna.

Niciun răspuns.

Oftez îndelung și îmi mut privirea pe fereastra din față, de unde floricele de gheață îmi zâmbesc. Ele sunt libere, pot face ce vor. Pot ajunge unde vor, doar cu ajutorul vântului sau a voinței. Însă eu sunt prinsă într-o capcană fără ieșire, o colivie a cărei cheie s-a pierdut. Sunt captivă aici. La infirmerie, într-un pat de spital care miroase doar a medicamente și tristețe.

Singura pată de culoare care înviorează încăperea, și, de asemenea, inima mea, e Draco. Părul său de un blond pal, aproape alb, îmi luminează ziua, bucurându-mă mai ceva ca răsăritul soarelui. El însăși e cerul, iar eu sunt pasărea. Pasărea ce zboară în cerc, în captivitatea lui. Însă eu nu sunt captiva lui. Sunt captiva propriei mele vieți, a propriei supărări.

Un nou oftat îmi părăsește buzele întredeschise, în timp ce ochii mi se înlăcrimează la loc. Nu pot trăi știind că nu voi mai putea merge vreodată.

── Babe, uită-te la mine.

Draco îmi ridică bărbia spre el, realizând că nu am de gând să fac ceea ce mi-a spus. Un mic zâmbet îi conturează buzele fine, chemându-le pe ale mele să i se alăture, însă nu pic în capcană. Pentru că deja sunt prinsă în propia-mi.

── Evelyn, ai făcut-o pentru mine?

Vocea lui calmă mă reînvie de printre fanteziile pe care le aveam și pe care încă le am. Îmi deschid ușor buzele, iar un mic șoptit fără putere las să iasă.

── Poate.

Oftează.

── Eve... Nu face mai mult decât poți. Nu asta ți-am cerut. Amândoi o știm.

── Îmi pare rău...

── Nu! rostește el cu calm. Nu-ți cere scuze. Am vrut doar să lămurim asta, iar dacă tot ar fi cineva căruia ar trebui să-i pară rău, acela sunt eu, în niciun caz tu.

Degetul său mare se atinge de obrazul meu, mângându-l așa cum știe el cel mai bine. Închid ochii și mă bucur de atingerea sa, indiferent că ține doar câteva clipe ce pentru alții sunt fără valoare. Pentru mine înseamnă o eternitate.

── Te vei face bine, mă înviorează el. Vei putea să mergi.

── Nu-i adevărat.

── Ba da, e. Doamna Pomfrey a spus că va dura doar ceva timp, însă după îți vei reveni.

── Draco, nu înțelegi! ridic tonul la el, frustrată.

Mă ridic în capul oaselor, lăsându-mă pe genunchii ce nu-i prea simt decât foarte puțin.

── Nu mă voi mai face bine! continui aproape țipând. Nu voi mai putea merge! De ce nu-mi spui pur și simplu adevărul? E imposibil să-mi revi-

Mă prinde de mâinile cu care gesticulam isteric, lipindu-și fruntea de a mea și încercând să mă liniștească.

── Singurul lucru imposibil de aici e să te las să te dai bătută, Evelyn. Am spus adevărul. Te vei face bine, iar chiar și dacă nu ai mai putea merge, între noi nu s-ar schimba nimic. Îți promit.

── D-Draco...

Îmi simt ochii umezi și obrajii aproape luându-mi foc, însă nu de emoții sau sentimente. Îmi las fruntea să cadă pe pieptul lui, lacrimile prelingându-mi-se până pe materialul moale al tricoului său. Mă doare. Mă doare sufletul când mă gândesc la ceea ce urmează și la posibila șansă să nu-mi mai revin, să nu mai pot merge vreodată.