Obsesie [pauză]

Capitolul 62

── Cineva m-a împins, Draco.

Tăcere.

Singurul zgomot care se mai aude e vântul friguros de iarnă ce se izbește de fereastra înghețată. Mă țintește cu privirea de la o distanță considerabilă, iar tensiunea dintre noi îmi dă o stare neobișnuit de ciudată. Oare nu m-a auzit? Sau se gândește cum să reacționeze? Întrebările îmi circulă prin cap ca pe o autostradă de încuiați, plină cu mașini de toate formele și culorile. Înghit în gol și, prefăcându-mă că un zgomot din preajmă îmi atrage atenția, întrerup contactul vizual. Îl aud râzând nervos, apropiindu-se de mine.

── Scuze, mi s-a părut c-ai zis că cineva te-a împins intenționat.

── Asta am spus, îi răspund încet.

Zâmbetul i se șterge numaidecât de pe față, privindu-mă încruntat.

── Poftim? întreabă apăsat.

── Cine-

── Cum adică cineva te-a împins?! mă întrerupe răstit. Glumești, da?

Când de abia dacă am putere să vorbesc, Draco crede că sunt în stare să spun glume? Dacă aș vrea să-mi ridic mâna, pun pariu și nici asta nu aș fi în stare să fac. Oftez îndelung și îmi mut privirea pe geam, căutând ceva ce să-mi atragă atenția. Doar fulgi și gheață. Nimic mai mult, nimic interesant.

── Evelyn! îmi atrage atenția, poziționându-se în fața mea. Cine te-a împins?

În ciuda nervilor pe care îi are, îmi ridică calm bărbia cu ajutorul a două degete, forțându-mă să-l privesc în ochi.

── Răspunde! șoptește el.

── Nu i-am văzut fața.

Răspunsul meu îl face să ofteze, dându-mi drumul bărbiei încet. Îmi las capul la loc pe pernă și iau aer adânc în piept, chinuindu-mă să nu rămân fără aer. Nu știu ce să zic, dar el sigur știe ce are de făcut. Mă sărută încet pe frunte, având grijă la bandaj, iar apoi îmi zâmbește cald.

── Încearcă să dormi, bine? îmi șoptește.

── Dar tu-

── Mă întorc repede.

Știu ce are de gând să facă, bănuindu-l pe Colin, dar de data asta chiar nu pot face nimic.

De data asta sunt condamnată să-l ascult pe Draco.

Draco Pov

Ajungând la ușă, când sunt pe cale să ies, mă mai uit o dată în spate și o văd cu ochii închiși. Urăsc faptul că nu pot sta lângă ea, să o privesc cum doarme liniștită. Măcar știu că, după ce rezolv treaba aceasta, nu ne va mai întrerupe nimeni. Oftez în timp ce închid ușa și dau colțul, ieșind din aripa spitalului. De acum e doar între mine și Colin.

Îl caut peste tot, chiar sunt nevoit și să vorbesc cu Diggory pentru a afla unde e, dar nu primesc niciun răspuns ajutător. Nu-mi vine să cred că, după câte i-a făcut prințesei mele și câte a trebuit să îndure din cauza lui, tot s-a afișat la infirmerie fără pic de jenă.