Obsesie [pauză]

70 - Săruturi sincere

Acei ochi verzi.

Acei ochi care îmi dau stări proaste, care îmi ridică părul de pe mână și, care, nu în ultimă instanță, mă controlează. Acei ochi care speram că nu-i voi mai vedea vreodată. În ciuda acestor dorințe mai mult sau mai puțin prostești, iată-i. Chiar acum, chiar aici, mă privesc insistent, căutându-mi în adâncul sufletului un răspuns.

O mică cotitură mult prea bruscă a trenului mă face să tresar, reamintindu-mi faptul că tot ceea ce trăiesc la momentul de față nu e altceva decât pura realitate. Realitatea a cărei captivă sunt. Privirea sa perseverentă, modul în care își împreunează degetele și sprânceana ridicată, îmi provoacă un mare gol în stomac. Un gol atât de mare încât m-ar putea înghiți cu totul, în doar câteva clipe.

Câteva picături de sudoare mi se preling pe tâmplă așa că, fără să mă mai gândesc la consecințe, mă ridic de pe scaunul călduros al trenului și deschid geamul.

── Ce faci? întreabă Cedric apăsat.

Simt deja cum genunchii încep a-mi tremura.

── D-Deschid geamul? mă bâlbâi eu.

── Sunt în minus cu câteva grade afară, Evelyn! Unde ți-e capul?

Tresar atunci când ridică tonul, revenindu-mi în cap numai imaginile din trecutul terifiant alături de Colin.

── Scuze, îl... închid la loc, spun eu încet.

Ridic brațele și, trăgând de mâner, trenul face o întorsătură directă. În doar câteva clipe mă trezesc în brațele lui Cedric, cu fețele la doar câțiva milimetri depărtare. Înghit în sec și simt cum întreg corpul începe să-mi tremure mai ceva ca înainte, respirând agitată și speriată. Nu mă pot gândi decât la ce va urma să facă.

── De ce nu ești atentă? întreabă încercând să-și mențină calmul.

── S-Scuze, eu...

Dau să fac un pas în spate și să mă desprind de el, dar mă trage numaidecât înapoi.

Și realizez.

Cedric chiar nu e Cedric.

── Ce-ar trebui să fac acum cu tine că ți-ai dat seama? spune printre dinți, suflându-mi în față.

── C-Ce să-mi dau seama? fac eu pe neștiutoarea, sperând din tot sufletul că par cât mai credibilă.

Pufnește nesatisfăcut, prinzându-mă de gulerul hanoracului pe care-l port. Acum buzele noastre se găsesc mai aproape decât au fost de ceva timp. De un timp extrem de îndelungat și uitat.

── Se pare că nu ești atât de prostuță, Evelyn.

Înghit din nou în gol.

Mă împinge destul de brutal, aruncându-mi una dintre privirile sale haotice și insistente, provocându-mă să mă dau bătută. Se ridică singur de pe scaun și închide dintr-o simplă și liniștită mișcare, geamul, continuând să se uite la mine cu venin în ochi.

── Știi, Evelyn..., începe a vorbi, luând loc pe scaunul din fața mea, rezemându-se cu coatele pe genunchi. Mă așteptam să-ți dai seama, dar... muult mai devreme. Nu erai tu cea mai deșteaptă și nu ratai niciun detaliu? Hm? Ce s-a întâmplat cu vechea Evelyn, cea pe care o știam și o iubeam?

Tresar atunci când trenul ne zguduie din nou.

── Oh, corect! exclamă prefăcut. Te-ai cam... stricat. Nu mai ai abilitățile pe care le aveai înainte. Și vrei să știi de ce? Pentru că, oricât vei încerca să negi acest lucru, inima ta nu avea nevoie de iubire.