Obsesie [pauză]

Capitolul 34

── D-Draco?

Are o față de parcă a văzut o fantomă, de parcă nu se aștepta să fiu aici. Se apropie de mine și mă strânge în brațe, deși, chiar nu mă așteptam să facă asta.

── Eve, știi câte griji mi-am făcut când nu te-am văzut?! spune desprinzându-mă de el. Mai ales că erai atât de rău! Credeam c-ai leșinat pe undeva! Unde ai fost?!

Mă uit în ochii lui fără să spun nimic. Mă simt vinovată pentru că am plecat așa.

── Babe, ești tot ce am. Te rog, când îți spun să stai într-un loc, fă-o.

Ochii săi îmi spun cât de îngrijorat e, iar asta mă face să mă simt o persoană oribilă. Dispariția mea l-a îngrozit, mai ales când nu mă simțeam prea bine.

── S-Scuze, spun încet.

Cuvântul ăsta, cuvântul rostit de mine, îl enervează mai tare și nu înțeleg de ce.

── Scuze? repetă.

Dau afirmativ din cap.

── Îți ceri scuze? Doar un "scuze" crezi că poate rezolva asta? ridică el tonul.

Când realizează că deja ajunge să mă certe, închide ochii și ia o gură mare de aer.

── Iartă-mă, babe. Nu- Unde ai fost? întreabă de data asta mai calm.

── Am vrut să iau puțin aer.

Zâmbește și îl sărut scurt pe buze, deși sunt sigură că, poate, am răcit și îl îmbolnăvesc și pe el. Începe să mă sărute pe gât, moment în care iau aer adânc în piept. Când vede că nu mă împotrivesc, se așază încet, încet pe mine, continuând să-mi lase câteva semne. Nu-i place când nu fac ce-mi cere, iar așa se răzbună? Zâmbesc când mă gândesc la asta, dar oricât aș vrea să nu scot nici un sunet, îmi provoacă prea multă plăcere.

── Mă înnebunești, Evelyn. Te rog, nu mai geme.

Zâmbetul mi se întinde mai mult, ceea ce îl face să mă sărute, prinzându-mă de talie. Mă simt oarecum vinovată că l-am mințit și că l-aș putea îmbolnăvi și pe el, așa că mă opresc. Mă întreabă din priviri ce s-a întâmplat, dar aleg să nu spun nimic. Se apropie din nou de mine, pregătit să mă sărute, dar îmi dau capul într-o parte, refuzând. Nu-mi dau seama ce expresie are pe față, dar sunt sigură că una nervoasă.

── Ce faci? întreabă prinzându-mă de bărbie, făcându-mă să mă uit în ochii săi.

Înghit în gol și îl dau la o parte de pe mine.

── Eve!

── D-Da?

── Ce-a fost asta? întreabă deznădăjduit.

Nu știu sigur de ce răspuns i-aș putea da, iar, ca de obicei, ca de fiecare dată, aleg să tac. Să-mi înghit cuvintele care sunt pe cale să iasă. Rămân neclintită pe marginea patului, până ce se așază lângă mine. Îmi pune o mână pe coapsă, iar asta mă face să-l privesc, chiar dacă nu vreau. Urăsc când îl mint, iar faptul că mă va face să vorbesc, îmi dă fiori.

── Ascunzi ceva, Eve. Și sincer să fiu nu sunt sigur că vreau să aflu ce.

Răsuflu ușurată la auzul cuvintelor lui, dar asta nu mă scoate din situația în care mă aflu. Nu-i pot spune pur și simplu că am fost să-i cer ajutorul lui Cedric, am stat sub patul lui, iar mai pe scurt m-am întâlnit cu nimeni altul decât Colin. Ar reacționa urât, știu asta.

── M-am săturat să-mi tot ascunzi chestii, pufnește el, frustrat.

── Nu numai eu sunt cea care ascunde. Nu știu nimic despre tine! ridic tonul.