Obsesie [pauză]

Capitolul 72

Și i se alătură lui Voldemort.

── Nu! o voce feminină străpunge liniștea, punctând spre bagheta lui Voldemort. Nu face asta, te implor!

Părul său castaniu precum abanosul îi curge pe umeri, iar șuvițele albe îi pun în evidență tenul curat, făcând-o să pară mai puternică decât e. Stă dreaptă, iar glasul îi răsună răspicat în încăperea capturată de liniște, atrăgându-le tuturor atenția asupra ei. Asupra ochilor săi impunători, asemenea unor castane bine coapte.

── Narcissa, ce faci?! îi șoptește Lucius în ureche, prinzând-o violent de mână. Taci!

Reacția femeii este indiferentă, trăgându-și brațul din strânsoarea chinuitoare, și face un pas în față.

── Nu voi lăsa ca fata asta să pățească ceva. Nu a făcut nimic! se impune Narcissa.

── Lucius, dacă îți iubești soția, ia-o din fața lui Evelyn. Le pot ucide pe ambele doar dintr-o simplă rotire de baghetă. Știi bine asta! rostește Voldemort plin de cruzime, cât timp strânge lemnul masiv al baghetei în mână.

Femeia răsuflă frustrată, întorcându-se spre mine. Îmi aruncă o privire trecătoare, spunându-mi aproape telepatic să am încredere în ea.

Și, după luni de zile, am încredere.

Am încredere în ea, deși e o străină din armata lui Voldemort. O străină care îmi poate pune capăt zilelor mai repede decât o poate face însăși lordul lor. O străină pe care nu o cunosc deloc, dar mă face să mă simt în siguranță, ca și acasă. Ceva ce nu am mai simțit de mult.

Înghit în sec.

── Narcissa, te rog, nu te prosti! Nici nu o cunoști pe fată! continuă Lucius.

Întinde mâna spre soția sa, sperând că aceasta va realiza necazul în care se bagă de bună voie, și va accepta să se întoarcă în rândul lor, cerându-și umil iertare. Însă Narcissa nu face nimic, rămânând dreaptă ca un copac tânăr, cu privirea spre mine.

── Ba o cunosc, Lucius! răspunde ea. Iar tu știi asta.

── Narcissa, încetează! spune pe un ton mai jos. Încetează pentru mine!

O scurtă pauză de liniște străbate încăperea mohorâtă.

── Pentru Draco! adaugă Lucius în șoaptă.

Continuă să vorbească, cu gândul de a-și opri soția, însă eu nu mai ascult. Rămân blocată, ca prinsă într-o buclă temporală.

Draco.

Numele său umblă ca o fantomă prin mintea mea, luminând chiar și cele mai întunecate colțuri. 

Săruturile și îmbrățișările, conversațiile din mijlocul nopții, dușurile fierbinți făcute împreună, fluturii din stomac, întâlnirile și lacrimile. Totul se petrece înăuntrul minții mele, ca cele 7 ultime minute care te mai țin în viață, înainte de moarte.

În alte circumstanțe m-aș panica — nu că ar fi posibil — și aș încerca să scap din captivitatea somnului veșnic. Doar că acum ceva e schimbat. Știu că nu mor. Știu că așa ceva nu e posibil. Știu că nu pot să mă las învinsă, ridicând cartonașul alb. Știu că, oricât de tare aș încerca, azi nu mor. Poate mâine, poate poimâine. Dar știu că nu azi. Iar asta îmi dă putere.

El îmi dă putere. Draco. Existența lui.

Nu mă întreb de unde îl știe Lucius. Nu mă întreb de ce nu am suspiciuni în legătura cunoștințelor lor. Nu mă întreb nimic pentru prima dată în viață, iar asta, mai mult sau mai puțin, mă salvează.