Obsesie [pauză]

60 - Pe un drum sau altul

Teamă. Frică. Îngrijorare. Frustrare. Nedumerire. E tot ce simt acum, toate emoțiile mele fiind una.

Mă uit la bucata zdrențuită de hârtie ce stă pașnică la picioarele mele, la colțurile care par ai fi arse, la stropul roșu din capătul drept al acesteia. Simt cum sângele îmi pulsează alert în vene, revenindu-mi în minte numai momentul în care Colin m-a apăsat pe rana provocată de profesora Umbridge, când și-a dat seama numaidecât unde mă doare spatele, când mi-a spus că-i știu secretul. Toate amintirile acestea mi se plimbă prin cap ca un uragan ce e pe cale să explodeze.

Luând aer adânc în piept, decid să nu mă mai consum atât de mult pentru o simplă scrisoare mult prea banală. Mă îndrept încet spre fereastra larg deschisă, ce lasă fulgii pufoși de zăpadă să pătrundă înăuntru și să se așterne pe dușumea, rezemându-mă cu mâinile de pervazul acesteia. Inspir parfumul iernii, nebăgând de seamă pașii scârțâitori aflați în spatele meu, uitând complet de tot și de toate.

Simt cum părul de pe mână mi se ridică încet, iar o respirație caldă îmi suflă pe gât. Mult prea speriată de senzația pe care mi-o provoacă, mâinile în care mă razem ușor peste rama geamului, îmi cedează, iar corpul îmi alunecă în față.

Țip.

Țip și iar țip, dar persoana care mi-a făcut asta, nu mai e. Tot ce văd acum e distanța considerabil de mare până jos, în timp ce simt cum degetele - cu ajutorul cărora mă țin - îmi alunecă de pe bordura înzăpezită.

Nu mai pot. În sfârșit, după atât de multe momente și întâmplări mai puțin fericite, sunt de acord cu mine. Sunt de acord cu faptul că nu pot.

Furia și îngrijorarea ce sunt ascunse în mine, sunt pe cale să iasă la suprafață în doar câteva clipe.

Țip din nou când degetele îmi alunecă.

Cad.

Cad în gol, în timp ce frigul iernatic trece prin mine ca printr-o fantomă fără sentimente sau fără vreo presiune.

Pentru că asta sunt.

Îmi văd corpul izbindu-se de o mătură, căzând împreună cu posesorul acesteia pe iarba uscată, ocolind asfaltul. Însă nu sunt eu. Eu încă sunt aici sus, uitându-mă în jos la așa zisa 'eu'.

Draco, care nu știu de când timp stă aici, țipă după mine, cu ochii plini de lacrimi și durere. Ce se întâmplă? De ce mâna-mi trece prin el? De ce nu mă aude? De ce nu mă vede?

Fug spre micuța oglindă de pe masa de scris, vrând să-mi văd reflexia, dar nu-i nimic. Doar aer.

Brusc, realizez, dar oricât de mult aș încerca să plâng, e imposibil.

Sunt moartă.

Draco Pov

Fug pe scări și îi împing pe toți cei din jurul meu, grăbindu-mă să ajung mai repede afară. Nu pot permite să se întâmple așa ceva, nu când Evelyn a devenit singura persoană pentru care mai trăiesc.

Ajungând în curtea unde deja sunt o mulțime de copii, îmi fac loc printre ei destul de brutal, vrând să o văd. Continui să mă împing printre ceilalți pentru a avea loc să trec, dar când sunt pe cale să ajung lângă ea, profesorul Snape mă prinde.

── Draco, adună-te! spune acesta, încercând să mă liniștească.

Singura persoană care poate face așa ceva e Evelyn. Ea e singura în stare de a mă calma. Îmi e îndeajuns să o văd deschizându-și ochii și sunt mai puternic decât am fost vreodată. Unica mea dorință fiind aceasta.