Obsesie [pauză]

Capitolul 16

Ce ar trebui să zic?

Pufnește și se întoarce, îndreptându-se spre geam. El crede că îl mint, că nu vreau să-i spun, dar dacă ar încerca să mă înțeleagă, ar avea totul sens. Se apropie din nou de mine, de data asta mai enervat și mă lipește de perete, prizându-mă de încheieturi deasupra capului, pentru a nu putea scăpa. Se uită atât de insistent la buzele mele, încânt pot jura că vrea să mă sărute.

─ De ce nu vrei să-mi spui? întreabă.

─ P-Pentru că... nici eu nu știu. Nu știu de ce am spus ce am spus.

─ Tot există un motiv, spune, luându-și ochii de pe buzele mele.

Când facem contact vizual, simt din nou tensiune. Nu mai sunt ochii în care mă pierdeam de fiecare dată când îi priveam. Acum sunt reci, fără nici un sentiment. Îmi mușc buza de jos și observ cum își încordează maxilarul, probabil enervat de situație. Îi ascund ceva și nu vreau să-i spun. Așa privește el totul. În schimb, eu habar n-am de ce am spus ceea ce am spus. E greu. Foarte greu. Și nici măcar nu mă înțelege.

─ Dacă ți-e frică că te voi certa sau, mai rău, că voi da în tine, nu-ți face griji. Spune-mi indiferent de ce e.

Închid ochii și încerc să pretind că nu mai sunt aici. Să-mi imaginez că sunt acasă, unde nu mă ia nimeni la răspundere.

─ Chiar credeam că ești diferit, spun extrem de încet și îmi deschid ochii.

─ Ce vrei să spui cu asta? întreabă.

─ Cu ce te diferi tu de Colin? Amândoi țipați, amândoi săriți la bătaie, doar că... tu nu la mine.

─ Nu pot să cred... spune pufnind. Tu chiar mă compari cu ăla?! Din nou?!

Ridică vocea, dar nu am de gând să mă dau bătută. Am nevoie să mă descarc, deși îl voi răni, asta e sigur.

─ Oricât aș vrea să văd ceva diferit în tine, atunci când te enervezi, toată strădania mea se duce pe apa sâmbetei. Devi exact ca și Colin!

─ Chiar crezi asta? întreabă cât se poate de dezamăgit, dar totodată și enervat.

─ Da, Draco, chiar cred!! Și nici măcar nu înțeleg ce a fost în capul meu atunci când am crezut că ești altfel. Ești băiat, la naiba! Normal că mă vrei în patul tău.

─ Te abați de la subiect, Eve.

─ Lasă-mă să vorbesc! mă răstesc eu, continuând. Încerc să te înțeleg. Chiar încerc, dar degeaba dacă ție nici nu-ți pasă. De ce te-aș crede? De ce aș crede faptul că nu vei da în mine? Astea-s doar vorbe goale, Draco. Exact asta îmi spunea și Colin. Mă va trata ca pe o prințesă, voi duce o viață la care nici măcar n-am visat. Și are completă dreptate! Nu am crezut vreodată că voi ajunge așa.

Am o cădere nervoasă și spun tot ce îmi vine. Nu știu dacă tot ce spun, cred cu adevărat, dar pur și simplu nu mă pot abține. Îl văd cum se apropie repede de mine, iar în doar câteva secunde, mâna lui e după gâtul meu, iar cealaltă bine poziționată pe talia mea, fiind lipită de perete.

─ Dacă Torres te-a tratat ca pe o prințesă, eu te voi trata ca pe o regină. Exact ceea ce ești, doar cu un mic detaliu în plus... a mea.

Cu toate acele pauze lungi făcute între propoziții, m-a făcut să nu mai fiu atât de tare. Am revenit. Evelyn cea sensibilă care ține tot timpul, totul în ea.

─ Evelyn... începe el, mai calm. Înțelege. Nu voi da în tine, nu te voi mai face să suferi. Promit.

─ P-Promiți? întreb bâlbâindu-mă.