Obsesie [pauză]

Capitolul 74

Din cauza lui Draco.

Simt cum o parte din mine se spulberă în bucăți fragile de sticlă. Ca atunci când gheața se sparge, iar zăpada așternută pe patinoar se dezintegrează în apă. Ca atunci când sufli praful de pe coperta unei cărți vechi, ori rupi, fără să vrei, o pânză de păianjen. Totul mult prea repede și nepăsător, lăsând la iveală sentimente înghețate și inimi de piatră.

Însă, pe de altă parte, jumătatea rămasă se simte împlinită.

Și atât.

Nu tu fericire, nu tu satisfacție. Pentru că vraja ce-i înconjoară încheieturile începe să se înverzească mai tare, zdrobindu-i, fără milă, venele.

── Draco..., rostesc slăbită, cuvântul alunecându-mi pe buze asemenea untului topit.

Parcă auzindu-mi chemarea împovărată, privirea îi cade ușor pe mine, dezarmându-mă complet, făcându-mă să mă simt goală sub efectul ochilor săi gri.

── Evelyn? glasul său stârnește câteva șoapte în încăpere, simțindu-se ca vântul ce te împinge de la spate. Evelyn!

Încearcă din răsputeri să-și elibereze încheieturile, sperând ca sfoara verde să se evapore, să se rupă doar cu un trosnet puternic, iar apoi să fie liber să mă salveze, să mă ia în brațe și să mă sărute.

Să mă sărute cu poftă, simțindu-se ca o ploaie torențială de vară, ca o mușcătură dintr-un fagure de miere.

Însă atunci când o baghetă i se atinge cu ușurime de tâmplă, visele mi se năruie cât vezi cu ochii, mai repede decât căzătura lină a unei frunze uscate.

── Nu, oprește-te! mă impun actului nebunesc, apropiindu-mă. Nu-i face asta! Pe mine mă vrei, nu pe el!

── Eve, e în regulă, spune Draco pe un glas îndurerat, pe chip citindu-i-se teroarea. Am promis că voi avea grijă de tine. Și, dacă tot mi-am încălcat legământul-

── Nu, nu, nu! izbucnesc mâhnită, ștergându-mi lacrimile de pe obrajii înroșiți. Te rog, Draco!

── Roagă-mă..., adaugă pe un ton dulce, luându-mă prin surprindere. Roagă-mă, Eve. Nu poți face altceva.

O mică lacrimă semnificativă i se prelinge pe pomeții palizi, înghițindu-și nodul de plâns din gât. Oricât de mult ar încerca să mă convingă, sacrificându-și viața pentru mine, nu accept. Nu atunci când moartea persoanei iubite e în joc, aruncându-și-o la voia întâmplării.

Ca o străfulgerare de moment, mai repede ca un rechin ce-și vânează prada, o idee mi se strecoară în minte, plantându-și subțirele rădăcini înauntru. Oftez și aștept preț de câteva clipe, sperând că învălmășitele gânduri mi se vor pune cap la cap, formând un plan care mă poate salva — atât pe mine, cât și pe Draco.

── Chiar ai de gând să faci asta? întreb, respirând sacadat.

── Evelyn, ți-am ascultat deja discursul scurt și enervant... Ce mai vrei? se bagă domnul Snape în discuție, strângându-i umerii lui Draco.

── Să îl lăsați în pace! mă răstesc plângând, un mic sentiment de dezamăgire răscolindu-mă.

── Neinteresant.

Pufnesc.

Îmi șterg lacrimile sărate cu dosul palmei, iar apoi continui, hotărâtă:

── Domnule Snape, sunteți profesor, îl știți pe Draco de-

── Eve, încetează! vocea caldă a lui Draco mă reduce la tăcere, suspendându-mi cuvintele în aer. Oprește-te! Nu e nimic de făcut. Nu rezolvi nimic dacă te răstești la ei.