Obsesie [pauză]

Capitolul 36

Și poate chiar e.

Îi strâng cămașa în pumni, încercând să opresc lacrimile. Nu vreau să mă vadă așa.

Gândul că peste câteva zile Draco mă va urî sau doar nu vom mai fi împreună, mă face să plâng mai tare, iar, cumva, numai asta îmi vine în minte. Încerc să mă gândesc la ceva frumos, plăcut, dar în momentul de față e imposibil. Simt cum mă strânge mai tare la pieptul lui, nepăsându-i că se poate îmbolnăvi de la mine.

── Eve, nu voi pleca. Nu mai plânge, te rog...

Mâinile sale ajung să-mi mângâie pielea de pe spate, pe sub tricoul pe care l-am luat din dulapul său. Continui să plâng de parcă nu ar mai exista ziua de mâine, până ce simt cum mă îndepărtează încet de el, așa că încerc să mă calmez.

── Nu știu ce ai pățit. Nu știu dacă e din cauză că ai febră sau chiar îmi ascunzi ceva. Dar vreau să știi că nu voi pleca de lângă tine. Voi fi mereu doar al tău, babe.

Clatin din cap cum că am înțeles, iar cu ajutorul degetelor sale mari, îmi șterge lacrimile care continuă să mi se prelingă pe obraji. Își razemă fruntea de a mea, în timp ce încerc să-mi controlez respirația.

── Te-ai mai liniștit? întreabă uitându-se la buzele mele.

── Puțin.

Când e pe cale să mă sărute, îmi întorc fața. Oricât aș vrea să-i simt buzele peste ale mele și mâinile sale pe corpul meu, sunt răcită și nu vreau să-l îmbolnăvesc și pe el.

── Oh... înțeleg, spune îndepărtându-se de mine.

── Îmi pare rău, dar nu vreau să te simți și tu rău.

Zâmbește, iar apoi nu mai facem nimic. Stăm și ne uităm unul la altul, dar pentru mine e îndeajuns. E îndeajuns doar să-l știu aproape de mine, să știu că ține la mine. Că încă o face.

Ochii mi se fac din ce în ce mai grei, iar Draco observând, îmi razemă încet capul de pernă, îndreptându-se spre tava pe care a lăsat-o din mână atunci când m-a văzut plângând.

── Mănâncă puțin, mă îndeamnă el.

Mă smiorcăi, dar până la urmă cedez și mă ridic în capul oaselor. Când sunt pe cale să iau lingura în mână, mă oprește.

── Doar nu-mi dai tu de mâncare, Draco...

── Ba da, babe. Deschide gura.

Dau din cap în semn negativ, iar el oftează. Nu mă simt într-atât de rău încât să nu pot mânca singură, dar, oarecum, îmi place ce face. Mai încearcă de câteva ori să mă facă să-mi deschid gura, iar într-un final, spre fericirea lui și spre frustrarea mea, o deschid, iar lichidul încă puțin cald mi se prelinge pe gât.

── D-Draco, ce-i asta? întreb dezgustată.

── Doamna Pomfrey mi-a spus că te va ajuta să te însănătoșești mai repede. E chiar atât de rea la gust?

Dau aprobator din cap, iar apoi iau o gură din paharul cu apă de pe tavă pentru a înlătura gustul. Necrezându-mă, îl văd cum încearcă și el supa, iar după fața pe care o face după ce înghite, îmi dau seama că e la fel de dezgustat ca și mine.

── E oribilă, spune sec. Dar trebuie să mănânci.

── Draco!! mă smiorcăi eu, în speranța că-mi va aduce altceva de mâncare, sau, mai simplu, mă va lăsa să dorm.

── Evelyn, n-ai mai mâncat de zile din câte știu eu! Doar încă câteva guri și după te las în pace.

După ce reușesc să mai înghit de trei ori din supă, beau restul apei din pahar. Ia tava din brațele mele, iar apoi se așază la loc pe marginea patului și îmi dă câteva șuvițe de păr la o parte de pe față. Oricâtă apă aș bea, gustul acela nu dispare și simt cum începe să vină totul înapoi. În doar câteva secunde mă trezesc vomitând pe Draco.

── Ce nai... Eve, nu-i nimic.

── D-Draco, n-am vrut, iartă-mă!

── Am spus că nu-i nimic, Eve, repetă puțin enervat. Încearcă să dormi, bine? Uite, bea... Unde-i apa? Ai băut-o pe toată?

── După supa aia și tu ai fi făcut-o.

Oftează enervat, dar când îmi vede lacrimile din ochi, se calmează instant. Îmi mângâie un obraz și îmi zâmbește cald, iar apoi iese din cameră.

Rămân uitându-mă în gol și simțindu-mă extrem de prost pentru ceea ce am făcut. Dar, în apărarea mea, supa aia probabil era stricată. Începe să mă doară burta din cauză că am stomacul gol, dar nu e nimic altceva de mâncare prin cameră, iar supa aia nu o mai mănânc nici moartă.

Deschid încet sertarul noptierei și scot bucățelele de fotografie din el, închizându-l la loc cu grijă. Le privesc și le asamblez cât de bine pot. Eu cu Cedric când fugeam prin ploaie ținuți de mână, când stăteam în debara cu capul pe umărul lui, dar ceva îmi atrage atenția numaidecât. Când fugeam, cămașa mea se ridicase puțin la spate, lăsând la vedere o chestie neagră. Ca un fel de semn ciudat. Încerc să înțeleg mai bine ce e, dar în zadar.

Aud cum cheia se răsucește în broască așa că ascund repede la loc fotografiile.

── Eve, de ce nu dormi? întreabă dezamăgit.

── Vreau să... petrec mai mult timp cu tine, spun cu ochii întredeschiși și nu din cauză că mi-e somn, ci din cauză că mă doare burta.

── Ceva se petrece cu tine, babe...

Îmi așez la loc capul pe pernă, așteptând să se așeze lângă mine și să mă ia în brațe, dar nu o face. Stă la marginea patului, uitându-se ca un părinte la mine.

── Ce e? reușesc să spun.

── Asta mă întreb și eu. Ce e cu tine, Eve? Te comporți ciudat.

── Nu-i adevărat...

── Atunci îmi spui și mie de ce plângeai mai devreme și spuneai că nu vrei să mă pierzi? Iar acum spui că vrei să petreci mai mult timp cu mine.

── E vreo problemă că vreau să stau cu tine? întreb evitând să spun altceva.

── Nu, babe, dar nu are sens. De ce spui toate astea dintr-o dată?

── Nu-s dintr-o dată...

── Torres te șantajează cu ceva?

Sprâncenele aproape i se unesc la cât e de încruntat, iar maxilarul îi e încordat, învăluind o cu totul altă persoană. În niciun caz nu Draco pe care îl știu eu. Iau aer adânc în piept, iar cu toată puterea pe care o am sau nu o am de a minți, îi răspund:

── Nu.

── Adevărul, Eve.

Ochii mi se înlăcrimează. Nu-i pot mărturisi totul.

── Ăsta e adevărul, spun cu vocea tremurândă. Colin nu mă șantajează.

── Atunci de ce plângi?