Obsesie [pauză]

Capitolul 49

Am nevoie să fiu singură și știu exact locul perfect pentru asta.

Urc treptele în pas alergător, având grijă să nu cad, până ce ajung în vârful Turnului de Astronomie. Priveliștea e uimitoare, dar amintirile se izbesc de mine ca niște săgeți ascuțite. Mă razem cu mâinile de balustradă și închid ochii, în timp ce gerul pătrunde fără milă pe sub materialul subțire al rochiei mele.

── S-a întâmplat ceva? se aude o voce din spate, în timp ce se apropie de mine.

Tresar și mă întorc brusc, deschizând ochii. Un chip cunoscut iese din beznă, făcându-se văzut la lumina lunii.

── Cedric? întreb uimită. Ce faci aici?

── Mi-am făcut griji pentru tine, spune apropiindu-se cu pași mici de mine.

── Sunt bine, răspund cu jumătate de gură.

── Ne minți pe amândoi.

Oftez și mă întorc la loc, uitându-mă la pădurea întunecată din fața mea, și la cerul care, deși e noapte, e destul de înnorat. Simt cum se oprește lângă mine, iar când realizează că nu voi spune nimic, începe și el să se uite în zare. Nu înțeleg ce se petrece cu el, dar am învățat că fiecare om ascunde câte ceva. Colin încă e un mister nedeslușit, dar îl voi afla, indiferent care ar fi prețul.

Iau aer adânc în piept și îmi întorc capul spre el, uitându-mă la nasul său roșu de la frig.

── De ce ai venit? mă trezesc să vorbesc, întrebarea mea răsunând cu ecou.

── Ți-am spus. Mi-am făcut griji.

Evită contactul vizual, iar astfel, realizez că ceva e putred la mijloc.

── Cedric... asta e cumva... o altă capcană? Plan de-al lui Colin? mă alarmez eu, făcând un pas în spate.

Se întoarce deodată spre mine, iar privindu-mă îngrijorat, dă negativ din cap. Nu știu de ce, dar ochii săi par a spune adevărul, însă poate mă înșel. Mă apropii din nou de balustradă, dar ceva e schimbat. Poate tensiunea dintre noi sau doar simplul fapt că nu mă simt în largul meu.

── Toate au un răspuns, nu? sparge el liniștea. Vei primi și tu unul.

Mă uit confuză la el, dar se întoarce, iar după ce îmi mai aruncă o ultimă privire, se face nevăzut. Mă lasă nedumerită lângă balustradă, cu semne de întrebare. Ce-a fost asta? Aleg să nu mai gândesc atât de mult și doar îmi dau cu presupusul. Poate că doar i-a păsat de mine, așa cum mi-a și spus. Oftez, frustrată că nu am răspunsuri, iar apoi cobor treptele în liniște, de data asta cu mintea mai limpede.

Ajunsă în fața camerei lui Colin, apăs încet pe clanță și pătrund înauntru, știind că mă așteaptă o noapte lungă. Mă deranjează faptul că nu le-am anunțat pe fete de ce plec, dar nu am avut ocazia. Totul s-a întâmplat prea repede.

── Aha! se ivește Colin de după ușa dulapului larg deschisă. Ai venit, prințesă?

Sarcasmul și nervozitatea pe care o are în voce îi dă un aer mai superior și cu mult mai enervant. Îmi dau ochii peste cap, regretând.

── Cine ți-a dat voie să mergi la petrecerea aia? se răstește, apropiindu-se de mine.

── Te rog, Colin, chiar nu am chef. Sunt obosită...

── Și eu am fost îngrijorat din moment ce nu te-am găsit în cameră atunci când ar fi trebuit să fi!

Mă uit la el fără să spun nimic, în timp ce mă așez epuizată pe marginea patului. Mă dor tălpile de la cât am alergat desculță, dar nu vreau să mă plâng. De fiecare dată când îmi văd glezna, simt cum inima mi se rupe din nou și din nou și din nou într-o mie de bucăți. Mereu și pentru totdeauna. Departe de tine. Asta mi-a frânt-o.