Obsesie [pauză]

Capitolul 77

Evelyn Jones (peste trei săptămâni)

     Mă întreb dacă nu cumva sunt aruncată în trecut, atunci când, cu o oarecare durere firavă în oase, deschid ochii. Privirea mi-e încețoșată, iar simțurile parcă îmi sunt blocate de o arcadă, un zid imposibil de străbătut. 

     ── Eve? 

     Dincolo de privirea-mi nesigură pot distinge o siluetă cunoscută, stând degajată pe un scaun din apropiere.

     Se ridică și îmi dă câteva șuvițe de păr la o parte de pe frunte.

     ──  Merlin..., oftează, ca și cum i s-ar lua o piatră de pe inimă. Credeam că te voi pierde definitiv.

     Draco. Deși nu îi pot deosebi trăsăturile, știu că el este.

     ── Cum te simți? întreabă grijuliu, privindu-mă de sus.

     Las un oftat să îmi părăsească buzele. 

     Moartă ar fi răspunsul sincer pe care i l-aș putea acorda și în care m-aș putea, cu certitudine, încrede. Însă nu pot da glas cuvântului, oricât de pregătit ar fi să-mi sară de pe limbă.

     ── Obosită, îi spun sec. 

     El oftează, mângâindu-mi unul dintre obraji.

     ── Nu știi cât de fericit sunt că te-ai trezit. 

     ── Cât timp am dormit?

     Déjà Vu.

     ── Suficient cât să creadă toată lumea că ai murit.

     ── Câte zile, Dray? 

     Zâmbește la auzul apelativului folosit, însă peste câteva clipe fața i se întunecă iarăși de umbra prezentului.

     ── 20, mărturisește încet.

     Iau aer adânc în piept încercând să nu par afectată de informația zdruncinătoare. Trei săptămâni?! Am intrat cumva în hibernare sau cum?

     Nici nu vreau să îmi imaginez câte lucruri și întâmplări am pierdut, mai ales că, ultima dată când mă trezisem, la fel de tulburată mintal ca și în prezent, nu mă aflam în această încăpere. Eram... într-un cort. Și dacă ar trebui să-mi amintesc, de asemenea, ultima fază pe care o țin minte petrecută, vorbele mele lucide s-ar reduce la 0. Fiindcă de la întâlnirea cu Draco din fața intrării în cort, oricât de mult m-aș strădui, nu aș fi în stare să îmi amintesc nimic. 

     Totul este o ceață profundă, rece și cutremurătoare. 

     ── Vorbești serios? mă uimesc, nemaiputându-mă stăpâni.

     ── Iar eu te-am așteptat, spune Draco pe un ton plăcut, continuând, parcă, o anumită frază.

     ── Nu-mi vine să cred...

     Încerc să îmi duc mâna la frunte, cu dorința de a-mi masa puțin tâmplele, însă Draco mi-o prinde între ale sale, sărutând-o desfătător.

     ── Ai nevoie de ceva? Orice, și îți aduc.

     Cu toate că și înainte Draco se purta grijuliu, având mare atenție cu mine, comportamentul său actual este mai mult decât bizar, iar asta îmi stârnește suspiciuni, dublul celor pe care le am deja în legătură cu întâmplările din ultimele zile.

     ── Sunt bine, mulțumesc.

     Îmi pune mâna pe frunte.

     ── Ți-a scăzut febra, remarcă el.