Obsesie [pauză]

Capitolul 75

Iar conversația se încheie, lăsând la iveală sentimente înghețate și inimi de piatră.

Întunericul sufletului său este locul ce înainte voiam cu ardoare să-l stăpânesc, ca o adevărată prințesă ─ modul în care Draco mă făcea să mă simt. Îmi doream cu orice preț să simt iubirea veșnică, acel soi de iubire care îți înmoaie genunchii și oprește creierul din funcțiune.

Am trăit-o, nu pot nega acest lucru.

Însă nu așa cum am sperat. Visul mi s-a împărțit în două, adăugând pe ici, pe colo, iluzii de care acum nu mai pot scăpa. Îmi e greu. Cu ce se diferențiază realitatea de imaginație? Toate gândurile îmi sunt învălmășite asemenea unui ghem de ață lăsat în grija unei pisici neastâmpărate. Nu pot spune, face ori gândi ceva. Iar de asemenea, în caz că tot ce mi s-a întâmplat e puțin, sunt complet neputincioasă, imobilizată la pământ.

── Când începe distracția? întreabă Trixy cu un zâmbet malefic pe buze ── un zâmbet ce mi-aș dori să i-l pot șterge definitiv.

Cu toate că nimeni nu îi oferă vreun răspuns, ea așteaptă în continuare, dreaptă și nemiloasă, în mijlocul încăperii tulburătoare.

── Bellatrix, cred că ai făcut destule, vocea lui Voldemort se aude dintr-o dată precum tăișul unei săbii proaspăt ascuțite. Voi continua eu de aici.

Însă, în ciuda vorbelor lui, Trixy îmi ridică cu vârful baghetei sale din lemn masiv bărbia, lumina lunii strecurându-mi-se pe pielea palidă. Draco rămâne unde e, privind scena ca și cum ar fi chiar el în locul meu, la fel de neputincios și incapabil, nevrednic să scoată câteva vorbe de impunere.

── Cu doar două cuvinte, iar viața ta va zbura mai repede ca o pasăre, Evelyn Jones.

Tac. Voldemort se apropie de mine, iar Colin privește precaut cu ochii săi de culoarea brazilor falnici. Ce n-aș da să îl las fără ei!

── Bellatrix, înapoi! îi ordonă Voldemort din spate, glasul său fiind în stare să spargă orice bucată de sticlă. Nu ai fost aici când a fost adusă, așa că poți, la fel de bine, să nu fi nici acum.

── Oh, haide... Doar voiam să mă distrez puțin cu ea! cedează Trixy. De mult timp nu am mai torturat pe cineva și chiar simt nevoia să o fac.

── Caută-ți pe altcineva, atunci! se împotrivește într-un final Draco, înghițind în sec.

Câteva șuvițe de păr îi sunt alunecate pe frunte, transpirate și independente. Iar asta mai că mă face să am din nou încredere în el, deși nu mi-a demonstrat nimic cu certitudine. Faptul că se impune torturării mele îmi încălzește inima, o mică flacără plăpândă, ce poate fi stinsă doar din câteva cuvinte, se aprinde în interiorul sufletului meu, dezghețând bruma de teamă.

── Chiar nu îți amintești de mine? o întreb slăbită, dornică de un răspuns favorabil.

── Nu-mi pot aminti ceva ce nu s-a întâmplat niciodată.

Asprimea din voce îmi zgârie, din nou, sufletul.

── Amintește-ți! Trebuie să o poți face! o implor din toată inima.

Încă cu bagheta sub bărbia mea, se apleacă ușor deasupra feței mele palide și îmi privește ochii cafenii, eu văzându-mi reflexia ridicolă în ai săi. O reflexie ce îmi provoacă dezgust, învăluind o creatură fără putere, una care nu știe să se lupte și preferă să sfârșească învinsă pentru a nu risca nimic. Doar că în mare parte, la momentul de față, mă regăsesc în acea creatură, în ciuda faptului că sunt chiar eu. Mă știam altfel. Sau poate că nu știam absolut nimic despre nimeni, iar tot ceea ce prezentam oamenilor era doar una dintre iluziile pe care mi se înfăptuiam noaptea în cap.