Obsesie [pauză]

Capitolul 64

── Să vorbesc cu Diggory.

Crezând că nu am înțeles bine, mă ridic în capul oaselor și îl privesc încruntată. Discuția pe care o vor purta nu va fi deloc liniștită, de vină fiind nervii lui Draco. Oftez când, fără să mai spună un singur cuvânt, închide ușa și mă lasă singură pe întuneric.

Rămân cu gândurile date peste cap, fără vreo mică și simplă explicație pentru ce s-a întâmplat. Cedric nu-mi putea spune în față? De ce mi-a scris într-un bilet?

Doar întrebări fără răspuns.

Draco Pov

Îmi aud pașii cum răsună cu ecou pe coridoarele școlii, trezind la realitate locurile pe unde de abia dacă se trece. Nu mă pot gândi decât la plicul pe care îl avea Evelyn în mâini, și la lacrimile sale ce mi-au rupt inima în două.

Ajungând în fața casei Hufflepuff, îmi ridic pumnul ce deja e încleștat și bat în tablou. Aștept câteva clipe, dorindu-mi să nu o trezesc pe doamna Sprout și tot planul să mi se ducă peste cap. Simt cum bătăile inimii îmi devin accelerate, iar în doar câteva clipe pot strânge pe cineva de gât, însă, neavând pe cine, mă abțin.

── Malfoy? mă trezește la realitate vocea unui băiat care tocmai s-a ivit de după tablou. C-Ce cauți aici?

Pufnesc când îi simt teama din voce, gândindu-mă că nu sunt chiar atât de rău, de groază. Faptul că celorlalți le e frică de mine, mă încântă și îmi dă o stare mai bună.

Luând aer adânc în piept, îi răspund:

── Diggory. Cheamă-l pe Diggory.

── Cedric Diggory? repetă el.

── Nu, tatăl lui, îi spun sarcastic, dându-mi ochii peste cap. Da, normal că el!

── Ăă... nu cred că...

Începe să se bâlbâie, iar asta mă scoate din sărite. Nu pot rămâne calm dacă cineva face asta, mai ales date fiind circumstanțele; trebuie să aflu dacă Diggory minte sau nu.

── Doarme, reușește să spună într-un final. Exact ca restul.

── Și chiar crezi că-mi pasă? Du-te și trezește-l.

Se uită temător în jur, dar apoi expresia enervant de prietenoasă îi revine pe față, neuitând să-i fie frică de ceea ce pot spune sau face. Și îmi place asta.

── Nu-l voi-

── Malfoy? aud vocea celui cu care vreau să discut, întrerupând băiatul din fața lui.

Îi face semn să plece, deși nu pare a fi de acord. Nu știu cu ce ar trebui să încep, însă, știu sigur că un pumn direct în mutra lui m-ar ajuta să aflu, să mă mai adune. Iau aer adânc în piept și reușesc cu greu să-mi controlez nervii.

── Știu de ce ai venit.

Răspunsul său nu e ceea la ce mă așteptam, dar merge. Iese pe hol ajungând în fața mea, și având grijă să închidă tabloul în urma lui. Privirea sa se mută numaidecât pe mine, în timp ce ochii săi verzi mă scanează din cap până în picior, și, trebuie să recunosc, nu-mi place postura în care mă aflu. Îmi place să judec, dar nu să fiu judecat. Îmi place să-i privesc pe toți cu dezgust, dându-le stări proaste, dar nu invers. Diggory îmi imită toate mișcările, iar asta mă enervează mult mai tare.

── Evelyn, sparge el liniștea. Ai venit pentru ea.

── Ce descoperire, răspund ironic, pufnind. Normal că am venit pentru ea! A început să plângă fără motiv și nu știam de ce, până ce am găsit asta.

Scot bucata de hârtie alb-gălbuie din buzunar, aruncând-o în fața lui. La nervii pe care îi am, i-aș fi dat un pumn în față, așa cum am mai menționat, dar am bun-simț. Poate că ceea ce scrie în bilet e adevărat, iar Evelyn chiar e fratele lui Diggory. Nu pot spune că acest lucru nu m-ar deranja, dar pentru ea aș încerca să mă controlez și să mă comport măcar puțin plăcut cu el.

── Da, știam, spune el sec, fără vreun chef.

Cască și se uită la scrisoarea din mâinile sale, inspectând-o pe toate părțile.

── E adevărat, Malfoy. De ce nu crezi?

── Poate pentru că nu e nici măcar o simplă dovadă?! mă răstesc la el, trezind probabil câțiva copii.

Îmi aruncă o privire trecătoare, de abia păsându-i ce am spus.

── Vrei o dovadă? întreabă clar.

── Da!

── Prea bine. Așteaptă aici.

Se face nevăzut dincolo de tablou, fără să-mi mai aștepte răspunsul pe care urma să-l rostesc. Doar o dovadă. Atât am nevoie pentru a crede această informație fără noimă.

Aștept câteva minute, în care nervii mi se sporesc, gândindu-mă că m-a mințit și doar a spus asta pentru a scăpa de mine. Dar nu scapă.

Aud cum tabloul se deschide și, Cedric cu o hârtie în mână, se apropie din nou de mine.

── Ce-i asta? întreb sceptic.

── Uită-te.

Îi iau foaia din mână și citesc cât de repede pot rândurile. Trec peste datele de naștere și restul cuvintelor neimportante, ajungând într-un final la ce caut.

Evelyn și Cedric.

Sunt frați.

Nu prea știu cum să reacționez, de vină fiind postura în care mă pune și felul în care mă privește. Recunosc că ceva e în neregulă. Ori minte, ori îmi așteaptă reacția care, ce-i drept, ajunge întârziată. Niciodată nu m-am mai simțit așa.

── De unde pot știi că nu minți? întreb eu, la care Cedric se încruntă.

── Nu vezi ce scrie?

── Poate fi fals. Da, Evelyn, nu-și cunoaște familia biologică, dar e imposibil să fi tu fratele ei. E imposibil și patetic.

── Care-i problema ta, Malfoy? Nu te bucuri că iubita ta acum își poate cunoaște părinții?

Pufnesc, uitându-mă în altă parte.

── Nu te cred, îi spun sec, vrând o dovadă mai adevărată.

── Evelyn chiar e sora mea și important e să creadă ea, nu tu.

Îmi dau ochii peste cap, iar fără să mai aștept măcar puțin, îi întorc spatele. Cobor scările și mă grăbesc spre infirmerie, gândindu-mă ce să-i spun. Am rezolvat problema? Nu știu. Deschid ușile, iar fără să vreau le trântesc cu putere de perete, dar din fericire nu-i deranjez somnul. Nu am de gând să o trezesc și să-i dau vestea asta.

Mă așez cu grijă lângă ea și o sărut pe frunte, având de gând să vorbesc dimineață cu ea.