„ - Și ce se întâmplă atunci când toate persoanele pentru care lupți dispar din viața ta? l-am întrebat cu ochii ațintiți spre spectrele minuscule de lumină. Luna era superbă, dar poate era doar din cauză că el mă învățase să-i privesc și impe...
Did you ever thought that stopping the time would only be a curse?
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
N-am știut dacă eram pregătită pentru ce avea să urmeze și eram destul de sigură că nici măcar Hendrix nu își plănuise desfășurarea evenimentelor întocmai. Avea momente în care părea pierdut și momente în care se retrăgea în interiorul ființei sale pentru a-și regăsi sursa de putere. Avea și episoade explozive, în care instinctul îl făcea să reacționeze în pofida judecății.
Iar acele episoade erau... înfiorătoare.
Fusesem martoră la unul singur, în noaptea în care m-a dus pe plaja de unde fiecare stea părea mai strălucitoare. Vorbiserăm prea mult, amândoi lăsasem vulnerabilități la iveală și aceste acțiuni veneau cu repercusiuni. Eu avusesem un atac de panică, iar el o ieșire cutremurătoare care îl făcuse să plângă și să urle concomitent. Nu am pus întrebări. Au fost semne clare că întrecuserăm limitele, așa că am preferat să rămânem în liniște, să lăsăm energiile să se consume și să ne eliberăm de acei nori negri de deasupra noastră.
Îi auzisem țipetele în acea noapte și eram sigură că trecea din nou printr-unul din episoadele sale, însă nu m-am încumetat să merg în camera lui, chiar dacă îmi lăsase ușa descuiată. Am rămas cu spatele sprijinit de ușa dormitorului meu, ghemuită pe podea, în eventualitatea în care mă răzgândeam și voiam să ajung mai repede la el.
Dar nu am putut să o fac. Am ascultat în liniște zgomotele din camera lui, în timp ce lacrimile îmi pătau obrajii și mă secau de energie. Ceva se întâmpla între noi doi și eram amândoi conștienți, dar respingeam cu vehemență, de parcă ne-am fi insultat mantrele spirituale. Eu nu voiam să-mi permit să privesc un alt bărbat în acel fel, pentru că simțeam că îl înșelam pe Harry. Trecuseră doar douăsprezece zile de când îl văzusem ultima dată și sufletul meu îi resimțea lipsa la aceeași intensitate. Nici măcar nu conta că nu mai era fizic prezent în jurul meu, mi se impregnase în fiecare por. În fiecare noapte mă simțeam mai aproape de el, de parcă împăcarea ireversibilă venită odată cu trecerea timpului mi l-ar fi adus mai aproape de suflet. Nu îl mai visam murind în chinuri, nu îi mai vedeam pielea topindu-se în flăcări mistuitoare. Îi vedeam doar brațele în jurul meu, înconjurându-mă cu o aură protectoare, aurie ca spicele de grâu.
Îmi lipsea. Îmi era mai dor de el cu fiecare secundă care trecea și aveam mii de întrebări și scenarii care nu mai aveau să vadă niciodată lumina soarelui. Le condamnasem pe toate la o sentință iremediabilă — aceea de a arde odată cu fiecare amintire negativă pe care o mai aveam. Voiam să uit tot ce nu-mi provocase bucurie, chiar dacă erau în mod egal părți care mă constituiau ca om. Voiam să mă vindec printr-un proces nonconformist, care implica latura mea egoistă dusă la extrem. Voiam doar să mă bucur, să fiu fericită în bula mea de sticlă, fără a mai lăsa pe cineva înăuntru. Jayden și Harry meritau să rămână singurii din inima mea.
