Lighting

Capitolul 17. Instinct

- Harry! Dumnezeule, mai încet! am suspinat, cu picioarele încleștate de teamă.

M-am uitat în sus la el, iar zâmbetul lui răutăcios m-a făcut cumva să mă relaxez. Când Harry era glumeț lucrurile păreau să aibă un curs sigur și liniștitor.

- Și atunci cine ar mai sta așa încolăcită de mine? a întrebat el surâzând, iar eu mi-am afundat capul în scorbitura gâtului său.

Fiecare gest pe care îl aveam vis-a-vis de el părea că vine de la sine, din pură naturalețe. Știam că ar fi trebuit să mă îngrijorez, dar nu mai voiam.

Voiam să mă simt puțin fericită.

- Știi că stau aici pentru că nu m-ai lăsat să merg la locul meu, nu? am râs ușor, urmărindu-i fiecare tresătură. De fiecare dată când zâmbea mă simțeam incredibil de mândră.

- Unde ar mai fi farmecul? a întrebat el pe un ton intrigant, aproape șoptit, iar eu am încercat să-l iau în brațe.

L-am simțit tresărind când mâna mea i-a atins talia și oricât mi-aș fi dorit să fie entuziasmul atingerii mele, știam că de fapt era vorba de rana lui.

- Harry, ar trebui să-ți schimbi bandajul...

- Știu, mi-a tăiat-o rapid, folosind încă un ton moale. Mâna lui dreaptă s-a așezat pe picioarele mele deja întinse pe scaunul pasagerului și eu nu mi-am putut stăpâni fiorul. Piele peste piele.

- Și tu o să ai nevoie să-ți schimbi bandajele de la genunchi în curând, a adăugat, mângâindu-mi ușor coapsa.

Mi-am mușcat buza. Am simțit că mi se strânge stomacul și că inima își accelerează iar ritmul.

Îmi plăcea atmosfera, chiar dacă nu o înțelegeam atât de bine. Nici măcar nu mă mai gândeam la viteza cu care își conducea Harry mașina sau la faptul că nu-mi spusese nimic legat de statul picioarelor mele pe tapițeria lui. Știam că l-ar fi afectat în mod normal, însă o oarecare apropiere dintre noi schimbase cumva lucrurile. Și nu știam dacă e doar un bine temporar sau o amăgire permanentă.

Cert era că toate celulele corpului meu erau conștiente de apropierea noastră și că eu mă bucuram autentic pentru fiecare moment.

Când mi-am coborât puțin capul, astfel încât să-i aud inima bătând și să urmăresc fiecare obiect de pe stradă pe lângă care treceam în viteză, am simțit că se încordează brusc.

Nu l-am băgat în seamă decât atunci când a început să vorbească.

- Să nu te panichezi, în regulă? Totul o să fie bine.

Am înghețat pentru o clipă. Apoi mi-am înălțat capul spre el.

- Cine crezi că stă liniștit când aude așa ceva? l-am întrebat, cu puțin prea multă răutate în voce.

- Nu cred că era mai bine să măresc brusc viteza și să îți ignor fiecare întrebare.

Răspunsul lui a smuls și ultima fărâmă din atmosfera relaxantă pe care o împărțeam. M-am îndepărtat puțin de el.

- Așează-te la locul tău. Pune-ți centura și nu te uita în spate.

- Dar -

- Iris, fă ce ți-am spus, a spus pe un ton hotărât. Te rog.

Simțeam tensiunea din jurul nostru mai densă decât un nor de ceață. Mă mânca limba să comentez, dar am încercat să mă abțin și să fac întocmai cum a spus. M-am așezat cu grijă la locul meu, punându-mi centura și am așteptat să îmi mai spună ceva.