„ - Și ce se întâmplă atunci când toate persoanele pentru care lupți dispar din viața ta? l-am întrebat cu ochii ațintiți spre spectrele minuscule de lumină. Luna era superbă, dar poate era doar din cauză că el mă învățase să-i privesc și impe...
dacă v-a plăcut, nu uitați să votați și să vă împărtășiți părerile.
oh, următorul update va fi luni, 17/05 :)
Enjoy!
_____
I stopped my heart once I realised I'll never use it again.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
_____
Trecuseră șase zile de când eram printre străini. Singurul în care ajunsesem să am încredere era Enzo, care mă căuta întotdeauna prin perimetrul casei. Era un câine incredibil de drăgăstos și primeam cu brațele deschise toată afecțiunea sa, pentru că era singurul lucru care mă mai ținea pe linia de plutire. Uneori mă gândeam să îi mulțumesc lui Hendrix pentru că mi-l lăsa mai mereu în grijă, întrucât îmi demonstrase, încă o dată, că acești prieteni necuvântători erau terapeutici.
Prima noapte fusese oribilă. Odată ce părăsisem agitația casei, Hendrix mă încuiase din nou în acel dormitor, promițându-mi că la șapte dimineața urma să am ușa deschisă. Mă simțeam sechestrată, dar oarecum în siguranță știind că rămâneam singură între patru pereți.
Dar îmi fusese mai greu decât crezusem. În prima seara plânsesem fără oprire. Nu îmi abținusem niciun suspin și singurul minim de efort pe care îl făcusem fusese să îmi înăbuș durerea în pernele voluminoase. Dimineața încercasem să îmi maschez vulnerabilitatea spălându-mă cu apă rece pe față, însă ochii roșii erau un semn destul de bun pentru a-mi fi descoperită noaptea albă.
Totuși, Hendrix nu spusese nimic. Nu mai fusese la fel de jucăuș ca în ziua precedentă și nu insistase prea mult cu interacțiunea dintre noi, astfel că am avut timp să-mi mai fac ordine în gânduri.
În următoarele trei nopți am dormit vreo cincisprezece ore adunate, iar reflexia pe care o vedeam în oglindă era departe de ce crescusem să iubesc. Îmi vedeam pomeții ceva mai ascuțiți, iar cearcănele din jurul ochilor mei erau de un violet închis, făcând un contrast fantomatic cu pielea mea albă.
Noaptea trecută am adormit devreme, însă m-au bântuit coșmarurile, astfel că nu depășisem mai mult de trei ore dormite, și acelea foarte haotic.
Era puțin trecut de ora șapte seara atunci când terminasem de mâncat și încercam să-mi adun fărâmele de curaj pentru a-i pune lui Hendrix o întrebare. Nu fusese foarte mult timp prezent în ultimele zile, iar atunci când ar fi trebuit să luăm masa împreună, el își petrecea timpul scriind mesaje pe telefonul său. Nu puteam să mă plâng, mă bucuram că eram lăsată în pace. Însă privirile tuturor din această casă erau incredibil de reci și uneori nici măcar nu se fereau să mă privească insistent. Unii nu păreau prea interesați de prezența mea, însă cu toții știau motivul pentru care Hendrix mă adusese în casa lui.
