Lighting

Capitolul 8. Invitatul nepoftit

Am tot încercat să deschid ușa, chiar şi după ce trecuserăm de toată gloata de oameni care se întorsese la distracție, însă era cu siguranță blocată. Ultima mea speranță era că Jayden va urmări mașina. Sau că Harry nu avea să-mi facă vreun rău.

— Unde mă duci?

Nu știam dacă voiam cu adevărat un răspuns, dar oricum nu primisem unul.

După mai bine de o oră în care Harry a condus în liniște mormântală, iar inima mea s-a zbătut haotic în piept, am ajuns în fața unei clădiri înalte, cu vreo zece etaje. Inima mea a început să bată și mai tare, dar de fericire.

Era un bloc. În bloc erau oameni. Puteam să țip şi cineva sigur ar fi sărit să mă ajute.

Harry s-a dat jos din mașină ținându-şi mâna peste rana care îi pătase tricoul şi a venit pe partea mea, deschizându-mi ușa.

Am început să-mi măsor posibilitățile. Harry era rănit, putea fi mai lent decât mine, dar tot era mai puternic. În jur era lume, deci nu eram singură cu el în pustietate. Nu voia să-mi facă rău, sau n-avea habar cum trebuia să procedeze.

— De ce m-ai adus aici? am încercat marea cu degetul, dar chiar nu puteam găsi un motiv suficient de bun.

— Mişcă odată, a mormăit el, apucându-mă iar de braț.

Inima a început din nou să mi se agite.

— Nu! Nu vin nicăieri cu tine. Nici măcar n-am habar cine ești, ce vrei de la mine?

Nervii începeau să mă sâcâie, iar Harry părea destul de deranjat de prezența lor.

— Bine, zise el, dându-mi drumul la braț. Își duse mâna în spatele meu şi îmi smulse telefonul de care uitasem din buzunarul blugilor. Dar ăsta rămâne la mine, iar tu te descurci să ajungi singură în cealaltă parte a orașului.

L-am înjurat mintal, pentru că nu puteam să-mi mai deschid gura pentru a comenta. M-a enervat. M-a prins la înghesuială. Şi probabil aveam să găsesc drumul spre casă, dar era trecut de ora zece şi puteam da de un ciudat şi mai mare.

Așadar, am oftat şi l-am urmărit în liniște pe Harry.

Blocul în care stătea avea un lift, însă am fost nevoiți să urcăm scările până la etajul şapte, întrucât era stricat. Respirația lui Harry se îngreuna tot mai tare şi făcea mici pauze, în care își sprijinea corpul de balustradă în timp ce-şi ținea mâna peste rană. Tricoul lui se îmbibase complet în lichidul roșu ce ajunsese să-i păteze până şi blugii.

Am avut câteva impulsuri de a-l ajuta, însă nu l-am urmat pe niciunul.

S-a oprit în fața unei uși masive, pe care a descuiat-o folosind un set de chei din buzunarul adânc al blugilor. M-a poftit înăuntru, într-un întuneric înfiorător.

Peste tot se simțea o aromă revigorantă, de mentă și salvie, împrăștiată în fiecare colțișor de vântul ce intra pe geamul deschis al camerei.

Harry a aprins doar unul dintre becuri, care reușea să creeze un ambient plăcut pentru ochii noștri obișnuiți cu întunericul. S-a trântit pe canapea şi şi-a descălțat adidașii negri.

M-a privit pentru câteva momente, încercând să-şi regleze respirația neregulată. Şi eu respiram cam greu, în fond, tocmai ce urcasem şapte etaje.

— În ultimul sertar de sub televizor am tifon şi spirt. Adu-le aici.

Mi-am încrețit nasul de nemulțumire. Mă adusese până aici ca să-l ajut? Era cumva uşurător să știu asta, dar putea doar să ceară ajutorul, nu să mă răpească.