Lighting

Capitolul 20. Detectiv

Harry ajunsese surprinzător de repede lângă mine și am tresărit când i-am simțit atingerea fierbinte pe brațul meu înghețat.

Mi-am găsit cu greu puterea să îl îndepărtez, regăsind confuzie pură în trăsăturile lui.

— Care-i problema? a întrebat, uitându-se scurt la Hunter.

Aproape mi-a venit să plâng, dar am râs.

— Îți bați joc de mine? l-am întrebat, iar vocea mea suna tăios. Așa aveai tu de gând să-l ții departe de mine?

Harry s-a încruntat, iar lumina aceea caldă din ochii lui a pălit.

— De ce te-aș ține departe de el?

Am pufnit, întorcându-mă pe călcâie ca să ies din casă. Simțeam că mă sufoc, iar Harry n-a ținut cont de asta când s-a pus în fața mea ca să-mi împiedice plecarea.

— Iris...

Vocea lui era rugătoare. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz și m-am cutremurat din cauza a ce urma să spun.

— Hunter. El e Hunter.

Mi-am ridicat privirea spre el, observându-i cu ușurință surprinderea de pe chip. Mi-a apucat brațele, ca și cum s-ar fi asigurat că nu plec și și-a mutat privirea undeva în spatele meu, făcându-mă să înghit în sec.

Vreau să plec.

Spiritul meu convervator îmi dicta că nu eram în siguranță aici.

— Bine, bine, s-a auzit vocea aceea pe care speram s-o uit. Se prea poate să-mi fi luat numele de Hunter.

Ce?

Deși era împotriva oricărui gram de rațiune, m-am apropiat mai mult de Harry, până ce mâna lui stângă îmi înconjura spatele, masându-l discret. Mi-am așezat obrazul pe pieptul lui, încercând să îmi calmez respirația. Mirosea a scorțișoară.

— Aveam nevoie de o identitate nouă, iar Hunter mi s-a părut un nume drăguț.

Și mie. De coșmar.

— Și cu ce te ocupai, Hunter?

Vocea lui Harry mi-a făcut pielea de găină. Fusese atât de gravă, atât de clară și hotărâtă, încât mă făcuse să tresar și știam că observase.

— Presupun că știi, de vreme ce o cunoști pe Iris.

Și în următorul moment, am simțit strânsoarea lui Harry părăsindu-mă. Până am reușit să mă dezmeticesc, el deja îl țintuia pe Hunter de cel mai apropiat perete.

— La dracu! Cum să ajungi să faci așa ceva?

Hunter intenționa să răspundă, dar Harry nu i-a dat dreptul.

— Iris, vrei să pleci?

Nu se întoarse spre mine și nici nu puteam percepe conotația întrebării lui. Voia să plec sau doar încerca să afle dacă rezistam să stau sub același acoperiș cu cel care aproape mă prostituase?

Am răspuns negativ, deși creierul meu deja își făcea planuri de evadare. Poate încă l-aș fi prins pe domnul taximetrist.

— Uite, H, nu ai de unde să știi prin ce am trecut. Viața e nașpa când ești dat în urmărire internațională. Trebuia să-mi fac mica mea afacere.

— Nu genul ăla de afacere, a mârâit Harry, strângându-i gulerul tricoului. Te preferam mort decât să știu că faci așa ceva.

Hunter a râs, iar sunetul acela mi-a părut sumbru.